Elegii pentru firul de iarbă

                                                                                 de Gheorghe Pârja

În urmă cu câteva zile, m-am întors de la Festivalul Internațional de Poezie de la Iași, unde am ascultat multă poezie, în multe registre de creație. Un dar liric național și internațional. Pe acest fond, am recitit volumul de versuri al poetei Rodica Dragomir, „Botezul firului de iarbă” (Editura „Școala Ardeleană,” Cluj-Napoca, 2020), având, deci, la îndemână sugestive comparații valorice. Așa că spun de la început: fericită poeta care prin versuri sincere, sigure, sobre, puternice iscă în sufletul cititorului întrebări născute din cuvintele asumate de autor! Rodica Dragomir pune sentimentul mai presus de orice, iar cuvântul este maniera prin care se săvârșește căutarea în labirintul acestei lumi. Poeta se aprinde pe rugul nevoii de confesiune, plasându-și ființa lirică în descoperirea identității expresiei. Că doar ce caută un poet în aventura lui? Descoperirea de sine pentru a se dărui semenilor.
Poeta reușește să se sustragă convențiilor poetice, abordând un stil propriu, o retorică ce exprimă trăirea interioară, construind un univers distinct, în care sunt zugrăvite stampele, în culori și simboluri, purtând, adeseori, forme cu cono­tații ludice. Așa reușește să mențină poemul în limbajul liric pe care îl stăpânește cu siguranță. Volumul are poezii în care se decantează tensiuni existențiale, confiscate de timpul trăit, alcătuit din fragmente de vis, amintiri și cotidian. Scrie poeta: „Nu bănuiam că/ timpul e înșelător/ și vremurile-s de vânzare.” La Rodica Dragomir spațiul contează, și aerul, dar și literele. Poezia ei este un fel de probă de foc și de rouă. Ea dovedește că are credință în poezie, îi cunoaște labirintul. Este ispitită de urcușuri, chiar pe Golgota, dar și de apele liniștite, care, de obicei, sunt adânci: „Stau la răscruce de drumuri/ Pe-o troiță,/ luminat de o rază de lună/ un Crist cu chipul întors/ spre un drum nebătut.”
Poemele sunt măsurate și de liturgice ceasuri. Așa, versurile acestui volum pot fi citite și în cheia unui jurnal ceremonios al unei melancolii de trează și acaparatoare luciditate. Deși Rodica Dragomir a debutat mai târziu, autoarea a fost scrisă, încă din tinerețe, de propria poezie. Când a hotărât vremea tiparului, a intrat în cetatea imaginației cu siguranță și demnitate, cu grijă și reușită în actul de creație. Volumele sale de versuri, apărute în ultimele două decenii, surprind printr-o constantă a nivelului la care se produce discursul liric, grație unei maturități creative, ce o impune încă de la început. Reperele câmpului reflexiv, ale căutărilor lirice sunt avansate încă de la debutul editorial (2001) până la poemele din recentul volum. Autoarea dozează cu atenție, și cu o anumită rezervă, elementele de noutate, sugerându-ne că nu dorește să producă neapărat un spectacol, ce ar putea aluneca spre o zonă a experimentului, din perspectivă estetică.
Totuși, am detectat, poemele sunt la îndemână, un ton al unei naturale modernități, care nu afectează armonia, care se face simțită cu discreție și dă o notă de rafinament și acestui volum. Ce oscilează între iubirea de oameni și iubirea de Dumnezeu. Între aceste repere majore ale viziunii lirice se proiectează tocmai elegiile pentru firul de iarbă. Fără să forțez asocierea, titlul volumului mi-a sugerat secvențe din admirația mea pentru firele de iarbă ale unui cunoscut poet american. Fiind cu lectură mai recentă din opera whitmaniană nu exagerez invocarea, deoarece metafora mă apără. Dar și acest gând liric: „Cea mai mică frunză de iarbă ne învață că moartea nu există, ea dacă a existat vreodată a fost doar pentru a produce viață.”
Așa am reacționat eu la titlul volumului semnat de Rodica Dragomir. Dacă o sintagmă declanșează asocieri relevante, este un semn că drumul poeziei prin timp continuă. Și se poate răsfrânge în radiografii ale suferinței, în măsurători ale unor clipe de grație, surpate într-o revelatoare pregnanță lirică. Din poemul care dă titlu volumului, am ascultat chiar foșnetul nisipului din manuscrise, din clepsidra cuvintelor: „Lumina ce curge din văile nopții/ e-un brâu ce mă-ncinge,/ oprindu-mi destrămarea./ Dar timpul tăcut își urmează,/ cu nepăsare, cărarea./Prin ploi de verde și de aur/ ni se-mplinește destinul.” Ritualul elegiac al poemelor este învestit cu un fast auster al unor metafore care celebrează stări ale sufletului. În versurile sale ostentativ orânduite în tiparul haiku-ului, Rodica Dragomir dă proba gândului esențial, cum se cuvine și o cere genul, adică poemul unei clipe: „Priviri flămânde/ străpung vălul dintre lumi-/oră de mister.”
Prefața volumului, semnată de Mihnea S. Stoica, abordează poezia autoarei dintr-un unghi propriu semnalând că ea este „probabil, unul dintre ultimii apărători ai solemnității poeziei.”