Eu plec, Românie!

 

                                                                                       de Gheorghe PÂRJA

Știți ce pierdem noi, cei interesați de ce se întâmplă cu țara? Nu prea știm ce-i în sufletul celor care pleacă departe. De ce pleacă? Fiecare are un motiv bine definit. O viață mai bună. Unii au luat în calcul și aventura. Mai știm că bunii specialiști români sunt la mare preț în țări de departe. Sunt plătiți bine, meseria și-o fac în condiții mai de lux. Mă gândesc la medicii români. La vârsta mea, la educația primită în școală și familie, mă situez pe o baricadă care se surpă încet, încet. Am reușit să-i deslușesc firescul. Mi se propune să-mi schimb mentalitatea. Să privesc cu luciditate lumea care a venit și peste mine. Eu am rămas la umbra Muntelui, în curtea părintească, pe străzile orașului în care viețuiesc. Dar nu despre mine doresc să fie vorba în acest text. Ci despre un intelectual român care, în urmă cu peste 20 de ani, a spus: „Eu plec, Românie! Tu rămâi!”

Este o doamnă. Presupuneți că am întâlnit-o la Festivalul Internațional de Poezie de la Iași. Unde am descoperit povestea scurtă a unui drum lung. Cred că o cheamă Cătălina. După ce și-a luat licența, s-a măritat, și-a făcut geamantanul și a plecat spre Statele Unite. Nu uită să spună că teza de licență avea ca subiect romanul „Păsările”, de Alexandru Ivasiuc. Nu părăsea țara pentru că nu o iubea, dar avea în sânge dorul de ducă, moștenit pe linie paternă, dar și schimbarea de decor venită din partea mamei. A plecat, dar nu știa pentru câtă vreme. Lumea a devenit pentru ea o scenă, motiv pentru care a scris și câteva piese de teatru. Care nu au fost jucate în țară, deși au luat premii și nominalizări. Când vine în țară își formulează replici pentru condiția ei.
Iată una, scrisă în Revista 22: „Nu mai sunt a ta, Românie! Zici că mă vrei, dar îmi întorci spatele. De ce taci?!” Apoi bifează câteva episoade din scenariu: un teatru, un borș de pește cu mujdei, o expoziție, pufuleți, seri alături de amici, cimitirul, faleza. De obicei, povestește despre cum e să fii român într-o altă țară. Când a plecat, nu știa că întoarcerea acasă va deveni greu de realizat. Se întreabă: eu cui aparțin? O prietenă i-a povestit că orice ar face nu reușește să aparțină țării în care muncește. La pensionare, se va întoarce acasă. Eroina noastră nu este căutată, deocamdată, de asemenea îndemnuri. Mai construiește o replică: „Românie, ai de așteptat încă 21 de ani să îți primești fiica rătăcitoare. Ce mai poți face tu cu mine la 67 de ani? Lasă, nu-mi răspunde.”
Își amintește de anii de liceu. Ieșea în curtea școlii la protest. Unii își amintesc despre primul sărut, despre prima aventură, ea ne-a zis despre primul protest. Vede puhoiul de adolescenți ieșiți în curtea școlii, scandând. Dar nu știa atunci ce era de cerut. Nu i-a învățat nimeni ce să ceară. Acum se socotește adolescenta perpetuă, care are vacanță de vară. Așa, își ia doza de alint. Acceptă invitația unei prietene să-i vadă mama. Care i-a povestit cine mai trăiește pe scară. Nu mulți din cei pe care îi știa. A derutat-o plimbarea pe stradă. Nu mai recunoștea fizionomii, sau atunci când se întâmplă, se minunează cât au îmbătrânit. Atunci refuză să se privească în vitrinele magazinelor. Și a venit ziua când trebuia să ia avionul din Otopeni spre Coasta de Est a Americii. În avion, cu căștile la urechi, asculta muzică. Și se întreba dacă s-a schimbat ceva în sufletul ei. Dacă părerea prietenei sale, despre întoarcerea acasă, a avut ecou.
A privit prin hublou, și a văzut răsăritul soarelui. S-a gândit cum au trecut anii și cum balanța se va înclina mai mult spre țara de adopție. Ajunsă în America, a dat peste o replică a Statuii Libertății și s-a gândit că nu merită să se agite cu tot felul de gânduri. A mai construit o replică dintr-o viitoare piesă de teatru: „Așa că rămâi, Românie, acasă, numai eu zbor către tine. Numai eu pot.” E delicat să descifrezi sufletul românilor plecați. Ce întrebări își pun în gând. Fiecare are un răspuns la propria inimă. Am încercat să o înțeleg pe Cătălina. Din motive apropiate. Nu sunt indiferent la fenomenul care ne-a cuprins și pe noi. Dar aici mă interesa sufletul. Care, după cum vedeți, are multe necunoscute.
Haideți să ne alinăm cu o strofă a unui poet român: „Și vii, și morți, amestecați, acum,/ Dispuși să emigreze se arată/ Mormintele se pregătesc de drum/În România deromânizată.” Eu nu plec, Românie!