Am redevenit imediat un student sârguincios pasionat
de istorie şi am început să iau notiţe. Prin ceea ce voi spune nu fac politică,
a ţinut să menţioneze de la bun început, distinsa personalitate academică, pe
care bună parte a românimii o consideră omul trimis de providenţă pentru a ne
reda demnitatea naţională şi recunoaşterea internaţională a ceea ce însemna
cândva România, cotată drept cea de-a patra putere diplomatică a lumii.
Pentru ca afirmaţia din titlu, concluzie a
alocuţiunii rostite cu prilejul amintit, în esenţă cu profunde semnificaţii
politice naţionale şi cu evidentă adresabilitate în actualitatea politică
românească, să fie liberă de orice conotaţii politice partizane, reputatul
istoric a invitat auditoriul la un excurs prin secolele al XVI-XVIII-lea ale
afirmării mişcării naţionale româneşti, când poporul era condus de preoţi, iar
preoţimea transilvăneană era iobagă. Şi, pentru a clarifica nişte lucruri
privind mişcarea memorandiştilor şi unirea cu Roma a Bisericii Ortodoxe din
Transilvania, au fost prezentate argumentele faptice: unitatea clerului cu
poporul s-a concretizat în solicitarea emancipării nu doar a preoţilor, ci şi a
poporului.
Soluţia elitei la problemele naţionale, sociale şi
economice ale românilor era memoriile.
Soluţia ţărănească a fost răscoala lui Horea, Rex
Daciae. Unirea cu Roma a facilitat formarea unei elite din români şcoliţi la
Roma şi Viena, care reveneau în mijlocul poporului şi se afirmau ca lideri,
astfel că la jumătatea secolului al XIX-lea, în anul revoluţionar 1848 ,
intelectualiatea s-a unit şi ea cu poporul, pentru a construi o ţară, urmând ca
prin cultură să se ajungă la autodeterminarea naţională şi independenţa
statală. Ceea ce poetul George Coşbuc a sintetiztat în aforismul „Cultura este
cel dintâi teritoriu al patriei”.
Unirea cu Roma, argumentetază reputatul istoric, nu
s-a făcut din raţiuni spirituale (nimic din rânduielile noastre să nu se
schimbe), ci exclusiv etnico-naţionale (egalitate pentru toţi românii).
Înainte de Unirea cu Roma, principele Transilvaniei
Bethlen Gabor îi solicitase Patriarhului Ecumenic de Constantinopol Chiril I
(Lukaris) acordul pentru calvinizarea tuturor românilor. Răspunsul lui Lukaris,
„Sine Dominico non possumus” (Fără Dumnezeu noi nu putem) a fost argumentat cu:
– împotrivirea poporului român;
– puternicile şi fireştile legături dintre românii
din cele trei principate;
– principii români se vor opune, dacă nu manu
militari, cu îndemnuri tainice.
Principele Transilvaniei Bethlen Gabor ar fi trebuit
să ştie cele spuse de Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, din învăţăturile
momentului Mihai Viteazul, când valahii din Transilvania s-au revoltat , ştiindu-l
pe domn de partea lor. Mihai Viteazul a restaurat Mitropolia Transilvaniei, a
adus preoţi şi ierarhi din Ţara Românească, a ctitorit biserici şi s-a îngrijit
de starea preoţilor, oficializând Biserica Ortodoxă Românească în Transilvania.
După moartea sa, a fost lege ca popă român să nu mai intre în Ardeal, dar
tainica lucrare a preoţimii ortodoxe nu a încetat, iar cele două biserici
româneşti, orftodoxîâă şi greco catolică, ambele de rit bizantin au fost arma
de luptă pentru apărarea identităţii naţionale.
La 1848 mirenii au preluat conducerea mişcării
naţionale, dar erau conştienţi că fără Biserică nu vor fi sorţi de izbândă,
drept pentru care la momentul Marii Uniri din 1918 proiectul de rezoluție votat
de Adunarea Națională a fost citit de episcopul unit de Gherla Iuliu Hossu,
care în încheiere a scandat Trăiască România Mare, una și în veci nedespărțită,
Amin. A urmat îmbrățișarea cu Prea Sfinția Sa Dr. Miron Cristea, atunci episcop
ortodox de Caransebeș, în fața mulțimilor entuziaste, cari reclamau și plângeau
de bucurie. Prea Sfinția Sa a adăugat cuvintele: „Pe cum ne vedeți aici
îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați, pe veci, toți Frații
României”.
Concluzionând, profesorul Aurel Ioan Pop a rezumat
forţa şi determinarea înaintaşilor pentru a ridica şi ne lăsa o ţară la :
Şcoală, (educaţie şi comunicare), Biserică şi Unitate, adăugând corolarul : „
Ne amăgim dacă credem că cineva poate să conducă o ţară fără Dumnezeu şi fără
Carte”.
În mod evident, nu au fost vizaţi reprezentanţii
puterii locale aflaţi de faţă, domnii Ilie Bolojan, preşedintele Consiliului
Judeţean şi Dumitru Ţiplea, prefectul de Bihor, primul fiind absolvent a două
facultăţi şi om de catedră, iar cel de al doilea absolvent a patru facultăţi,
dintre care una de teologie. Judeţul Bihor dă semne de renaştere, iar
municipiul Oradea a devenit un obiectiv ţintă al turismului internaţional,
urmare a realizărilor edilitare şi a unei reuşite de excepţie în restaurarea
patrimoniului imobiliar de importanţă istorică.
Cei fără Dumnezeu şi Carte sunt marionetele
grupurilor de interese care au adus România în marasm, ne-au dezmoştenit de
zestrea lăsată de înaintaşi, continuând să ne guverneze prin minciună,
secretomanie şi dezbinarea naţională generată de luptelor lor intestine pentru putere.
Dublul eveniment de la Beiuş a pus în evidenţă, prin
lansarea monumentalului lexicon Oameni de seamă ai Tării Beiuşului, valoarea
inestimabilă a capitalului uman al României şi perspectivele oferite de acesta
pentru Marea şi Adevărata Renaştere Naţională.
Autor:
Aurel I. Rogojan
Sursa:
art-emis.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu