IRINA VERA TEREBEȘI—IUBIRE-N ANOTIMPURI

 

Motto:„ Credința este eternă, ca și primăvara, ca florile, în viață ca și religia, dacă nu-i credință, totul se sfărâmă.” Al. Vlahuță (1858-1909)

Alexandru Vlahuță a realizat prin România pitorească un adevărat atlas geografic/ un drum prin frumusețile României dus de un puternic sentiment patriotic; în cazul acestui grupaj de poezii ne putem imagina  „sufletul frumos, omul frumos”cum ar spune actorul Dan Puric.

Poeziile cuprinse-n titlul „Iubire-n anotimpuri” s-ar putea rezuma în povestea frunzei, a bobului de rouă, a vântului călător-dar și al dorului-acel sentiment uman-prezentat în aceste poezii numai în forma lui pozitivă. Poeziile sunt o legătură a omului cu natura, de fapt-sufletul scriitoarei care face parte el însuși din natură își exteriorizează sentimentele, zbaterile interioare-ținând cont și de  anotimpul geografic. Astfel cele două entități-autor și natură se completează și se exteriorizează prin poezie.

Ca atmosferă poetică se alege credința-n Adevăr, Frumos, Bine și  mai ales Iubirea față de tot ceea ce ne înconjoară.

În poezia Timpul se încearcă un răspuns la problema timpului efemer ancorat în timpul cosmic:

„Ce este timpul, dacă trecutul nu mai existâ?

Nici viitor, a cărui idee e fantezistă.

Este aici, acum, un firav adevăr,

Gingaș și efemer ca o floare de măr.”

Toamna iubirii nu există la Irina Vera Terebeși, totul e bucurie, vis, armonie și acceptare:

„Vino, dacă vrei, acum...sau mai târziu!/ Dar lasă-mi impresia că nu mi-am pierdut/ Plăcerea de a fi anotimp cărămiziu,/ În adâncul crunt, dintotdeauna știut.-poezia Între vară și toamnă

Poezia Te-ai jucat:

Fără toamne nu aș putea să încerc vreodată/ Să desfac legătura cu timpul demult înnodată./ Fără durere cum pot să trăiesc iubirea,/ Să văd în întuneric lumina și strălucirea? Dor de toamnă-

Dar Poezia -MI-e dor de frunze...mi-e dor de flori,/de toamna înflorită în mii de culori.../ de frunze iubite de copacii lor,/ ce zbor, credule, pe acorduri de viori.

Poeta își exprimă credința-n renașterea  ce se petrece-n fiecare an, se scrie istoria frunzelor căzătoare, Irina Vera Terebeși consideră scrierea poeziilor ca o eliberare, o acceptare a realității, o gândire pozitivă a evoluției cu multe accente de acest fel în proza lirică ce însoțește din loc în loc lumea poeziilor:

„Pe bune? Cine a spus că toamna nu-și iubește frunzele? Cât timp simțim căldura adierilor ei,/ mai este speranță./ Până privim cu blândețe culorile ruginii./ avem iubire.../ Toamnă, ești o simfonie.../ în mii de culori,/ un vânt zglobiu, o frunză căzătoare.../ melancolie.../ o umbră care se lungește în vise.../ o frumusețe de sfârșituri.../ Cât aș vrea să zbor...să fiu măcar pentru o zi, o frunză căzătoare de toamnă, care se desprinde fericită din copacul său și dă culoare grădinii sale...Oare cum ar fi?...Nu ai înțeles toamnă-că frunzele tale/ trebuie să se piardă/ pentru a înțelege că a sosit timpul/ să se regăsească?”

Dialogul autoarei cu timpul și anotimpurile, cu frunzele, florile, roua, copacul, cu ea însăși se dezvoltă într-o atmosferă poetică cu puterea sentimentelor umane de iubire, dor, mândrie, demnitate, încredere, bunătate, omenie, recunoștință și nu în ultimul rând speranța de mai bine. Aceste sentimente o însoțesc pe scriitoare la fiecare pas, astfel poeta frunzelor ruginii-desenează:

„o frunză în zbor,/ adiată de un vânt dulce,/ obosită și istovită de al ei trai,/ legănată de ale ei gânduri,/ ridicată la înălțimi, alteori căzută la pământ.-poezia Inspirată de toamnă

-nu urăște: „Mă predau.../ toamnei, tainelor, necunoscutului, iubirii...divinității...Toamna trece, frunzele rămân... Ce suntem noi?/ Un semn de carte, parte din ierbar,/ o imagine păstrată în memorie...oameni mai puternici, mai înțelepți...cu trăiri și simțiri.../ conștienți că vom fi în memoria unei frunze presate / Ne-am pierdut în lume, gânduri, vise, printre culori.../ în dimineți cu aromă de cafea...”

Dacă se înlătură dragostea și bunătatea  toată bucuria vieții dispare! Nu e cazul la versurile de mai sus și la celelalte din acest grupaj- deoarece  scriitoarea se-ntâlnește mereu cu Iubirea, Binele și Frumosul din natura Toamnei, a Verii sau a Primăverii; versuri în cuvinte simple, familiale -unele din limbajul cotidian-primesc conotații poetice, iar poeziile de acest fel „vor salva lumea”de Rău, Minciună și Urât.

Iubește: -„frunza/ răcoarea ploilor mohorâte,/ picătura de cafea ce de prelinge pe marginea ceștii mele/ norii purtați de vânturi.../ adevărul spus pe jumătate.../ primăvara/ în muguri, în boboci de flori/ a răsărit o floare în sufletul tău/ și totuși/ înfloriri/ ce e iubirea?/ cum e primăvara? O promisiune pentru suflete,/ un gând plin de încredere/ un vis împlinit...”

-își cântă speranța: -Strălucesc, sunt magică pentru că știu să renasc!/ sunt gustul dulce al prezentului./ sunt mireasma plăcută a viitorului...”

„Viitorul este particula cea mai sensibilă a clipei de față.” (Paul Valery)

-își cântă iubirea-„ne cântăm gândurile, natura, frumusețea ce ne înconjoară, puterea, iubirea...”chiar și în iubirea de iarnă-un fulg de nea venit de departe, din dorința de a se așeza pe doruri, amintiri, peste frunzele toamnei/ aventura unui fulg de nea născut dintr-o picătură de ploaie/ care a simțit mirosul pâinii proaspete scoasă din cuptor/ a auzit colinde din casele oamenilor...„

-vorbește cu timpul efemer:„ tu, fulg de nea al timpului meu,/ mă cauți în începuturi, în priviri,/ vrei să zburăm în pași de dans/ în neant, în nemărginire...în imensitate...în căutare de culori...”

-caută un răspuns în zâmbetul copilului din noi: -ești ceea ce îți dorești/ universul/ credința/ fii încrezător fără frică/  vei zbura ca o pasăre dintr-o creangă în alta...”

 Poeziile sunt picături de ploaie și dor. Scriitoarea are un univers al poeziilor  în care apar cuvintele cheie ce-i dau imbold și autenticitate în exprimarea ideilor: frunza, copacul, primăvara, iubirea, fericire, zâmbet, suflet etc.

Irina Vera Terebeși este cea care simte „urma unei priviri care m-a pătruns, încercând parcă să îmi spună ceva.../ cea care crede în cuvânt/ printre stele se află și visele scriitoarei/ căreia-i place să creadă că: „noi, oamenii suntem fire de iarbă-n adierea vântului/ a poetei ce crede în  „răsărituri și blânde dimineți.” Deși scrise în ultimii câțiva ani-versurile sunt autentice, ele captează viața sentimentală a poetei în diverse anotimpuri, trăirile ei  în natura veșnic pregătită să-i asculte povestea.

Prof. OLIMPIA MUREȘAN, AS, Baia Mare, Maramureș, Ulmeni,3. Oct.2021