Am fost prizonier de conștiință în România din perioada dictaturii ideologiei comuniste sovietice-rusești, și după…

 

În anul 1950, pe când aveam opt ani, în orășelul de sub dealul viilor, am asistat la prima execuție a terorii comuniste venită dinspre Rusia, la demolarea statui lui Ion Brătianu amplasată în parcul din centrul Drăgășanului. Prea multe nu am înțeles atunci cu toate că tatăl meu a încercat să-mi explice, spunându-mi în șoaptă, dezastru care venise peste țara noastră cu tancurile rusești, ,seara înainte de a spune Rugăciunea în fața Icoanei “Maicii Domnului cu Pruncul” de la capătul patului în care dormeam.

După ora două zeci, cu lumina stinsă, tata asculta Europa Liberă, cu urechea lipită de aparatul de radio marca Siemens și, nu de puține ori, îmi spunea să nu spun la nimeni că ascultăm Europa Liberă. Mai îmi spunea să nu cântăm cu prietenii cântecul “Deșteaptă-te române “, că soldații ruși staționați la Școala de Jandarmerie de pe strada Lenin ne bagă la închisoare, sau ne împușcă.

-Tăticule!

-Spune?

-Am fost la colegul Doru Raiciu care stă lângă pământurile lui Brătianu și am văzut că au pus o firmă…nu înțeleg ce e aia?

-Sunt instituții prin care rușii ne fură avuția!

Am tăcut.Nu prea pricepeam. Mult mai târziu am deslușit adevărul despre Rusa ca țară expansionistă și imperialistă. Uniunea Sovietică a început procesul de exploatare a bogăţiilor României încă din 1945, imediat după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Atunci au fost înfiinţate aşa-zisele Sovromuri, un fel de societăţi mixte româno-sovietice. Scopul oficial al acestora era destinat recuperării datoriilor pe care România le-ar fi avut către Uniunea Sovietică în urma războiului.

Acordul între România şi Uniunea Sovietică pe tema înfiinţării Sovromurilor a fost semnat la Moscova pe 8 mai 1945, cu scopul oficial de a gestiona recuperarea datoriilor României faţă de Uniunea Sovietică. Potrivit istoricilor, Sovromurile au reprezentat cea mai durabilă şi mai rentabilă formă de exploatare de către URSS a bunurilor generale din România, o exploatare la sânge a bogăţiilor naturale ale ţării şi, în general, a economiei româneşti.

Aşa cum era de aşteptat, societicii nu au respectat acordul şi s-au folosit de aceste societăţi pentru a prelua controlul efectiv asupra principalelor ramuri ale economiei româneşti. Specialiştii trimişi de la Moscova au aservit economia României intereselor sovietice, facilitând transferul rapid şi ieftin al unor importante părţi ale resurselor ţării către Uniunea Sovietică, în timp ce propaganda vremii punea accent pe relaţiile de prietenie între cele două state. În perioada de existenţă a Sovromurilor (1945 – 1956) 85% din exporturile româneşti erau direcţionate spre Uniunea Sovietică.

 Economiştii au calculat că ruşii au sărăcit economia României, în cei 11 ani, de aproximativ 2 miliarde de dolari. La valoarea actuală a banilor, suma ar fi de circa 30 de miliarde de dolari. Aceasta, în condiţiile în care datoria de după război era de 300 de milioane de dolari. Sfârşitul dominaţiei sovietice asupra economiei româneşti s- a concretizat abia în 1956 şi a fost determinată, în principal, de moartea lui Stalin în 1953. Cu doi ani mai devreme, în 1954, 12 sovromuri au fost desfiinţate şi preluate de statul român. Ruşii au cerut în schimb 9 miliarde de dolari pentru răscumpărarea capitalului investit, dar în final, în urma unor negocieri, comuniştii români au fost de acord să plătească 5 miliarde de dolari, bani care vor fi plătiţi până în 1970.

Deja, pe când eram elev în clasele primare și la liceul teoretic din Drăgășani, notați fiind cu cifrele de la nota unu până la cinci, conform modelului sovietic, adică rus, perioadă când în clasa a X-a am fost eliminat trei zile pentru că citeam în recreație  romanul „Rusoaica” de Gib I. Mihăescu, scriitor interzis în perioada aceea, mă simțeam prizonier în propria-mi țară.

Astăzi, mi-aduc aminte că citeam ziarul Scânteia, obligați fiind să facem  câte un abonament pe clasă, și mă gândesc la ziariștii care făceau jocul ocupantului rus. Mai trăiesc ei, oare?  Mircea Bunea, Ilie Tănăsache, Victor Vântu, Ioan Erhan, Mihai Milca, Ilie Purcaru și Constantin Amariței. Își fac un proces de conștiință?

Sorin Toma, pe numele adevărat  Moscovici a condus „Scânteia“ în „evul mediu” al comunismului românesc, în perioada anilor 1946-1960. Anii marilor crime politice, ai lagărelor de muncă, deportărilor și închisorilor in care elitele României au fost decimate, pe vremea când (după cum nota Ion Cristoiu într-un articol publicat de revista „Historia Special“), „Partidul hotărăște cine moare și cine trăiește”.

„Scânteia“ – organul de propagandă al PCR, a fost „ciocanul” cu care bolșevicii au făcut zob principiile democrației, punând bazele noii societăți românești, in care ura de clasă, minciuna, delațiunea și ignoranta au devenit modus vivendi.

La acest genocid social și cultural au contribuit și revistele literare cu colegiile de redacție, ale revistelor “Gazeta literară “, redactor șef Zaharia Stancu, “Tânărul scriitor “, redactor șef Mihu Dragomir, “Almanahul literar “ condus de A.E.Baconsky, “Tribuna “redactor șef Dumitru Mircea care apărea în februarie 1957, având pe prima pagină Tezele din Aprilie etc. Practic aceste publicații, inclusiv toate ziarele regionale și locale au contribuit la propagarea ideologiei comuniste, regim considerat de specialiști și istorici a fi criminal, la fel ca Statul Național Legionar.

Pun întrebarea: dacă scriitori care au susținut prin scrisul lor ideologia legionară sunt stigmatizați, atunci de ce scriitorii care au publicat și promovat ideologia unui regim criminal, fără Dumnezeu, precum comunismul nu sunt la fel de condamnați? Oare Istoriile lui Manolescu și Al.Ștefănescu nu au o vină?

În această situație pot să spun că am fost prizonier de conștiință în propria-mi țară.

 

Al.Florin Țene