Locuri și locuire

 

                                                                                                    de Gheorghe Pârja

În Săptămâna Mare, mi s-a părut cinstit, mai ales creștinește, să mă duc în taina frunzei de nuc, sub umbra ziditoare a mărului oarzăn, în șederea mea multă din Valea Mătrăgunii, locul pe care Dumnezeu l-a văzut într-o zi de duminică. Apoi să rezidesc casa de lemn, în care m-am născut, o locuință solemnă, cu târnaț pe trei părți ale ei. Era înălțată pe o fundație din piatră de râu, cu un pridvor în care urcai pe dale de piatră, adusă din dealul Crivinului. Sub casă, pivnița în care se adăposteau cele necesare traiului, mai ales pe timpul iernii. Pentru locuirea locului, munca nu era trudă, ci o firească datorie pentru viața familiei. Mergeam la treburile firești ale casei cu sufletul liniștit, socotind că acolo este destinul meu.

Dar s-a întâmplat să fie altfel. Adică astăzi să scriu despre locuri și locuire în cuvinte. Să știu, prin intermediul lecturii cărților, ce gândesc și alții despre acești termeni, despre aceste stări fundamentale ale omului. Adică despre locul și locuitorul lui. Criticul literar Irina Petraș mi-a deschis o poartă pentru sublimarea în înțeles a locului și locuirii. M-a purtat prin grădinile altor cultivatori de gânduri pe această temă și așa am devenit senin. Sunt culegătorul acestor păreri. Casa omului e un spațiu cu înțeles uman. Ea este memorie și speranță, loc de retragere, de adăpostire, dar și de deschidere spre ceilalți. Felul de a construi și a gândi propria casă spune multe despre rostul omului în lume.

Doamne, ce pilde ilustre am avut în pruncie în satul meu. Începând cu casa părintească. Și mai sunt în satele Maramureșului. Oamenii își împodobesc sufletul cu icoane, șterguri, fotografii de familie, care conservă o istorie personală. Împodobirea casei are un reflex transcendental. Adică se află dincolo de simpla înfățișare, cu semnificații și simboluri deasupra lumii reale. Așa mi s-a întâmplat să gândesc când m-am aflat în Casa mătușii Viorica, dirijoarea corului din Slatina, dreapta Tisei, unde rânduiala casei era întocmai ca a unei locuințe din Săpânța. După atâta ruptură crudă a Maramureșului Istoric, iată, am decodat, în felul meu, miracolul locului și al locuirii.

În toată această ecuație domină orgoliul, inteligența estetică a femeii din casă. De ea depinde blazonul casei, care exprimă repaosul armonic, stabilitatea relației, echilibrul sufletesc și adăpostirea. Îmi aduc aminte, cu emoție estetică, de vorba artistului plastic, de durată, Mihai Olos, care, atunci când intra în curtea unui gospodar din Maramureș, saluta: Casa și pruncii! Știa el că aceștia sunt polii existenței omului de pe aceste locuri. Ei sunt locuirea. Că a venit și prietenul Ioan Alexandru, marele poet creștin, și a deschis o filă pentru meditație: „Fără casă, fără poartă, fără prunci, omul Maramureșului e greu de înțeles, el este cu acestea toate, prin acestea toate, călătorul. El și când pleacă, când iese în lumea lumii, iese cu casă cu tot, iese neieșind, adică nu mai iese niciodată, se mișcă în lumea lumii cu vecia asta a lui laolaltă. El nu mai poartă în lume lumea, ci veșnicia.”

Acest înțeles nu s-a epuizat din orânduiala ținutului, dar nu sunt prea mulți interpreți ai vieții actuale. Viteza de rotație a realității mai rar lasă odihnă meditației. Cămașa liturgică, îmbrăcată solemn în duminici și sărbători, ne poate purifica pe axa firii noastre. Ca o ctitorie de spirit. Când trecem prin probele iertării, uitării și iubirii. Ce fascinant triunghi al salvării, pentru ca locul și locuirea să-și afle împlinirea! Da, iertarea este o eliberare a sufletului de poveri.

Antropologul Costion Nicolescu m-a lămurit că substantivul iertare provine etimologic de la verbul latin libertare, care înseamnă a elibera. Este extraordinar pentru noi, ca popor care făurește o limbă. În toate celelalte limbi sunt alte cuvinte pentru iertare, doar la noi se leagă iertarea de eliberare. Asta este esența iertării! Că la noi, la români, iertarea este foarte adânc prezentă în condiția viețuirii reciproce. Iar Săptămâna Mare este timpul de răscruce pentru privirea în oglindă.

Îmi aduc aminte de tableta lui Geo Bogza, pe care o rostea admirabil actorul Paul Antoniu. Pe vremea când Dumnezeu și Sfântul Petru umblau pe pământ, într-o seară au ajuns la casa unui gospodar. Care i-a primit cu bucurie, i-a ospătat, le-a asigurat un pat cald și o vorbă bună. A doua zi au plecat la drum. Dumnezeu, încântat de fapta pământeanului, l-a întrebat pe Sfântul Petru ce bine să-i facă omului. Iar Sfântul Petru a răspuns: Doamne, fă-i să-și vadă sufletul! Minunată înțelepciune! Poate de atunci a rămas obiceiul creștin, ca din când în când, măcar să avem o privire spre noi înșine. Să ne vedem sufletul. Că așa locul și locuirea devin esența și frumusețea creștină a viețuirii noastre.

Sărbători fericite!