de Gheorghe Pârja
De ani buni, locuitorii orașului în care trăiesc au
parte de conservarea unor clădiri într-un mod ciudat. Ele stau de strajă
timpului fără a folosi la ceva. Sunt martori ai trecutului apropiat. Unii
dintre noi le-am prins în viață, le-am deschis ușile, am urcat scările, am
deschis ușile unor birouri în care își făceau meseria directori, ingineri și
alți funcționari cu rost. Este o clădire pe lângă care trec des, încremenită în
fostul avânt, uitată parcă de Dumnezeu, acum un simbol deprimant al pustiului.
Eu am avut trista șansă să observ procesul lent și necruțător prin care o
construcție se transformă în ruină. Da, am învățat cum se construiește o ruină.
Singurul edificiu care nu cere unelte, nu cere bani, nici efort omenesc. Și
pentru că s-a învățat din istorie la ce folosesc ruinele, de pildă Acropole, ni
se spune în tăcere că ruinele au un coeficient de durată.
Spre liniștea turmelor de mâțe din subteran. Dar am
observat că unii oameni nu sunt de acord cu devenirea întru ruină și atunci
dărâmă viitoarea ruină și ridică pe locul ei o construcție nouă sau lasă locul
gol pentru vegetație și câțiva copaci. Îmi aduc aminte că într-o împrejurare
relaxată am povestit cu regretatul meu prieten, criticul literar Laurențiu
Ulici, tocmai despre farmecul ruinelor care nu folosesc la nimic. Privea și el
pe fereastra camerei lui, la o azvârlitură de băț, scheletul de beton și fier
al unei clădiri cu mai multe etaje, în buricul Capitalei. Îmi aduc aminte că
discuția noastră a fost de o tristețe amuzantă. Laurențiu folosea des
oximoronul. Am ajuns la concluzia că noi, românii, nu prea avem vocația de constructori
de ruine.
Ca alte popoare, avem și noi suficiente defecte. Dar
să nu uităm că nu de puține ori defectul poate fi o calitate și invers. Depinde
din ce capitală privești fapta și cu ce interes. Dacă ne luăm după atitudinea
austriacă din acești ani, nu este greu să pricepem îndârjirea Vienei. Ziceam că
avem și noi slăbiciuni văzute din interior. Ne lăsăm prea lesne duși după cum
bate vântul, ne lăsăm prea ușor păcăliți de aventurieri și lichele. Deși avem
mereu copaci majestuoși în pădurea noastră, și ne cam place să defilăm cu
uscăturile, dar nu am avut niciodată dezastruosul orgoliu de a uzurpa Timpul și
pe Dumnezeu. Și atunci, de unde această aplecare spre construcția de ruine?
Explicația ar putea fi găsită în ușurința unora de a
se adapta la rău, iar noi, cei mulți, privim cu infinită precauție ocaziile
fericite, pe care evident le ratăm. Nici nu apucăm să punem două-trei cărămizi
în numele speranței, că ne prinde vântul amânării. Și astfel zidul rămâne
neterminat, iar după trecerea timpului devine ruină. Mai trist este când o
clădire somptuoasă, cu destin în viața urbei, devine ruină. Eu nu port în mine
vocația unui constructor de ruine. În lumea în care m-am născut, ruinele nu
aveau căutare cât mai ales întemeierea noului temeinic. Meseria de constructor
de ruine, la noi, este destul de nouă, deoarece și-a aflat un mediu prielnic în
retorica unor lideri care visează zgârie-nori și lasă peisajul ocupat de un
trecut nefolositor.
Periculos care strică coloana vertebrală a acestui
popor. În scorburile acestor ruine își fac viețuirea și supraviețuirea
șmecheria, hoția, duplicitatea, incultura, complicitatea și altele de același
soi. Ceea ce nu este un motiv de mândrie. Și aceste ticăloșii nebănuite din
azile, care cutremură țara și lumea, tot din aceste scorburi ale ruinelor se
trag. Sunt o dovadă că nu am reușit să alungăm răul din preajmă, nici să
înlăturăm ruinele, care sunt mai ceva precum cuiburile de viespi. Da, cel mai
păgubos pentru liniștea noastră este răul care ne înconjoară. Că obișnuința de
a ne aștepta la rău conține în ea însăși arta noastră de a ne acomoda cu binele
dedus din rău.
Ce ne-a lăsat scris Ion Creangă? Că este rău cu rău,
dar este mai rău fără de rău! Este vorba despre fatalismul în variantă
optimistă. Așa putem întrezări un fir de speranță a binelui. Că și binele vine
pe la casa omului, dar se vede mai rar. Răul atrage atenția, doare și
impresionează. De aceea mi-am adus aminte de ruinele nefolositoare, care, după
cum spuneam, în ele se cuibărește răul. De care trebuie să ne ferim. Și parcă
nu-l vede nimeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu