de Gheorghe Pârja
Am învățat la școli și din cărți că menirea culturii
este una ziditoare. Un popor fără cultură dispare din istorie. Apoi au venit
învățații și au spus că și libertatea depinde de cultură. Câtă cultură, atâta
libertate! În urmă cu mai bine de două decenii, am citit una dintre cele mai
serioase polemici, iscată în jurul conceptelor, ideilor de național și
european, având drept combatanți pe Gabriel Andreescu, pe de o parte, Octavian
Paler și Alexandru Paleologu, pe de alta. Era în vâltoarea aderării la Uniunea
Europeană. Îmi aduc aminte că polemica era serioasă, prin temă și prin
argumentație. Nu era o luptă de idei colțuroase, ci asistam la două discursuri
paralele, nu era o alternanță de pro și contra, cum așteptau mulți. Adică ceva
răfuială. Cum pe doi dintre combatanți îi cunoșteam, le-am citit cărțile –
Paler și Paleologu – știam că nu practică răzvrătirea de idei, ci demonstrația
gândului. Cu o asemenea atitudine, nici opozantul nu putea avea altă abordare.
Au practicat cultura ziditoare, care duce la
decantarea ideilor și folosirea lor în scopuri nobile. De aici natura serioasă
a polemicii. Domnul Andreescu credea atunci că prioritatea României trebuie să
fie adecvarea eforturilor naționale la legislația Consiliului Europei,
respectiv la dreptul internațional, cu un accent pronunțat pe drepturile
minorităților. Domnii Paler și Paleologu afirmau că nu trebuie neglijată
condiția națională a românilor, în raport cu cauza europeană. Părțile aflate în
polemică nu-și contestau vehement opiniile, ci le argumentau accentuat. Ceea ce
nu provoca ilaritate. Și atunci unde este polemica? Era vorba de o confruntare
a stilurilor și a pozițiilor generale, care a reținut atenția publică. Erau
două feluri de retorică, două feluri de gândire, adică două feluri de existență
intelectuală.
Ambele părți, pe căi diferite, au ajuns la concluzia
că problema identității noastre europene e rezolvată antropologic prin
apartenența clară a românilor la modelul cultural european, așa cum s-a
constituit el în primul mileniu de creștinism, deopotrivă la nivelul
individului și la nivelul societății. Scria cu un prilej Laurențiu Ulici,
comentând polemica cu pricina, că specificul european ne ține de Timp, după cum
specificul național ne ține de Clipă. Adică nu te poți erija în european fără
să te cunoști ca național. Apoi au venit nuanțe legislative, decizii care ne
privesc direct. Așa, polemica de care am vorbit capătă acum altă dimensiune. O
lecție de echilibru. Ne vin de la Centru directive care nu se potrivesc cu
spiritul național. Ni se cere adaptare, înțelegere și armonizarea legislației
noastre cu Uniunea Europeană.
După părerea mea, unele răspund principiilor
aderării, altele au reacții nepotrivite în societatea românească. Cum este
conceptul cancel culture, adică cultura anulării, care boicotează adevăruri
istorice, sociale, literare, culturale. În numele conceptului este permis
orice. Fenomene, condamnate de moralitatea publică, ajung principii. Ignoranța
dirijată a unor persoane cu funcții de răspundere, care, dorind să-și impună o
dorință maladivă, comit greșeli care afectează identitatea națională și
spiritul specific poporului român. Directivele multe care vin din Vest nimeresc
pe mintea unor obedienți, care, prin exces de zel scapă din vedere tocmai
esențialul național. Care are multe presiuni, din multe părți.
Cancel culture mai înseamnă renunțarea la însemnele
istoriei. Puțini dintre noi tratează această alarmă din spațiul românesc.
Urmăresc cu atenție luările de poziție ale unor profesori stăpâni pe materie.
Unul este profesorul Anton Ilica. Semnalează faptul că ne aflăm pe o cale
greșită, impusă de alții și asumată politic de puterea românească. Scriu și eu
de vreo câțiva ani despre marginalizarea istoriei din sistemul românesc de
învățământ. În locul Istoriei României se introduc alte istorii. Nicio reacție
din partea celor care decid. Un fel de scriere în pustiu. Deci ascundeți
istoria, mai ales simbolurile ei!, parcă ar vrea să ne spună cineva de dincolo
de cortină. Încet, încet, ni se arată reașezarea evenimentelor după urechi
surde. Statuia filosofului Mircea Vulcănescu, din Capitală, era să fie
dărâmată, croșetând biografia lui cu fapte închipuite. Grupul statuar Școala
Ardeleană din Cluj-Napoca a rămas fără soclu, diminuând solemnitatea statuii.
Cei care au protestat au rămas cu supărarea. Unii au săpat la statuia lui Iuliu
Maniu ca să se prăbușească singură. Crucea Neamului de pe Cetățuie este prea
înaltă și deranjează. Avram Iancu nu se mai află la Turda. La Oradea, mult
lăudatul Ilie Bolojan a mutat statuia lui Mihai Viteazu la periferie. Cum tot
el a tăiat și drumul firesc al celebrei reviste „Familia”, în care a debutat
Eminescu.
Dacă intru în literatură nu ies repede. Un autor
român îl aud și astăzi spunând: „Cu Eminescu nu putem intra în Europa.” Dar Eminescu
este în Berlin și Viena încă de pe vremea studiilor lui. Și multe alte șicane,
aparent mărunte, dau de înțeles tocmai că a început cultura anulării.
Generațiile active de astăzi trebuie să reitereze unicitatea istoriei. Dacă nu
o vom face noi, nu o va face nimeni. Față de realitatea crizei morale prin care
trecem să-i alăturăm primul vers din imnul național. Este nevoie de
actualizarea politică a imperativului care ne poate trezi din ațipire.
Deșteaptă-te, române!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu