Timpul iubirii
Cartea de
poezii „Timpul Iubirii” a autoarei Aurelia Rînjea a fost
publicată la editura Ștef din Iași, România, în ianuarie 2023.
Octavian
Paler spunea: „A iubi înseamnă poate a lumina partea cea mai frumoasă
din noi” (Octavian Paler), iar volumul începe cu un motto: „Când ai ajuns
la iubire, Ai ajuns la Dumnezeu”, iar
Dumnezeu înseamnă Lumina! De aici tragem concluzia că a iubi înseamnă a lumina,
iată deci o confirmare a citatului lui Octavian Paler. Pornind de la aceste cuvinte și cunoscând adevărul
conform căruia Dumnezeu este Iubire și Adevăr, vom înțelege că pentru
noi oamenii muritori, iubirea (a iubi profund) este o formă
divină de luminare, de apropiere de Dumnezeu.
În cuvântul introductiv cu titlul: „Divin” autoarea
Aurelia Rînjea explică sensul nostru de a fi, dat de Dumnezeu: „Avem o singură menire, Iubirea care te trăiește. E vremea tocmai bună de descuiat
ferestrele sufletului, frumusețea ei divină să te locuiască! Totul începe
cu Iubirea! Iubirea, aceea primordială și necondiționată, care te întâmpină din
începuturi, ca o țesătură nevăzută a naturii, precum firele umanității care ne
leagă împreună printr-o pulsație cosmică, chiar în inima a Tot Ceea Ce Este. E
sădită în noi, e respirația sufletului, iar noi nu avem decât să ne bucurăm de
ea, s-o conștientizăm, s-o creștem și s-o mărturisim. Iubirea a fost creată de
Dumnezeu şi insuflată creaţiei Sale. Ne naştem cu acest frumos dar al iubirii,
cu bucuria de a trăi într-un univers dinamic şi plin de armonie. Iubirea e
vibraţie, e lumină, e cea mai mare virtute”.
Iubirea există în formă primordială
încă de la naștere, pentru că din iubire suntem creați, este parte a creației
lui Dumnezeu, face parte din rețeta umanului! Ea vine împreună cu
inocența la pachet, le primim pe amândouă atunci când sosim pe această lume.
Nu ne ia nimeni aceste daruri, ele rămân
în noi, dar ni le pierdem sau ni le vindem o dată cu puritatea
sufletului, pe măsură ce descoperim răutățile lumii. Odată intrați în războiul
vieții, suntem ca într-o vâltoare de ape, unde vin deșeuri din toate pârâiașele
lumii. Se adunǎ ne sufocǎ, ne lovesc, ne ispitesc și ne subjugǎ apoi. Astfel
ajungem murdari pentru că deșeurile ce ne lovesc, ce ne ating și ne
sufocă sunt gunoaie și păcate. Devenim tot mai murdari cu fiecare nouă
vâltoare, este ca un joc fără scăpare, oricât te-ai feri cu voie sau fără voie,
tot te vei murdări, mai mult sau mai puțin. Și vâltoarea e tot mai murdară pe
măsură ce creștem și inocența noastră își pierde strălucirea,
devenind tot mai mată, iar prin ea nu mai străbate lumina.
Unii conștientizează și simțindu-se
murdari caută metode de curățare, pentru alții însă, nu contează. Mai devreme
sau mai târziu, cei care nu se curăță periodic de aceste deșeuri și păcate vor
fi nefericiți. Atunci vor realiza cât sunt de atinși, cât au fost de murdăriți!
Iubirea primordială există încă, e acolo sub acel strat gros de murdărie bine
acoperită. Ea trebuie scoasă la suprafață, trebuie dezgropată din mormanul de
deșeuri ce o acoperă! Niciodată
nu e prea târziu să iubești, mai e timp! „Iubirea e instantanee / O porți în tine / Elibereaz-o / Vine
odată cu Lumina / Într-o Înviere veșnică” (Veșnicie).
Superb descrie autoarea iubirea ce pătrunde-n
suflet prin ochii minții, găsindu-și cuib în inimă prin curățenia și
limpezimea scriiturii: „Ochii minții / Se
așează în inimă / O scriere curată / Curgătoare ca o apă / Limpede printre / Meandrele
destinului / Din care Iubirea / Divin găsește albie / În sufletul tău” (Florile
timpului).
Poezia este de
factură celestă și nu este văzută la fel de toată lumea, ea este „Un templu cu rădăcini / Din
cuvinte / Dinspre izvoarele luminii / Într-o liniște abisală / Răsăritul
e tot acolo / Dar nu-l vedeți / Pentru că faceți parte / Din
altă lume” (Poezia). În lumea pământeană poezia nu este pe deplin înțeleasă la reala sa valoare,
însă poeta Aurelia Rînjea vine să restabilească adevărul conform
căruia: „Poezia doar iubește / Nici măcar
nu priviți / În oglindă” (Poezia).
Poeții văd profunzimea
vieții, pentru că ei privesc cu sufletul, iar poeta Aurelia Rînjea
surprinde acest fapt astfel: „Poeții
– niște Luminători / Dezleagă coduri / Îmbracă viața în inefabil” (Amintire).
Scriitoarea vorbește despre „Eleganța
sufletului”, care este o comoară, un
element special de care nu au parte toți muritorii, pentru că „nu se învață ușor / Nici n-o înțelegi / Nici
nu se vede / Doar o ai” (Comoara) și declară: „Sunt poeme pe care / Le păstrez în inimă / Poate
într-o altă viață / Ți le voi citi / Nu ești încă pregătit / Pentru acest
elixir” (Filtru).
Societatea e compusă din buni și răi, nu
sunt toți oamenii la fel, nu trăiesc la fel, nu au aceleași valori, nu percep
și nu se exprimă, la fel dar așa cum spune autoarea: „Printre noi / Există oameni curați / Care văd limpede / Adâncimea
apelor / A sufletului / Niște sfinți / Unii dintre ei sunt poeți / Ei zidesc / În
Lumina Cuvântului / Iubirea lui Dumnezeu / Cu pași mici dar divini / De poezie”
(Unii).
Versurile din volumul „Timpul
Iubirii” sunt vii, trăiesc într-o comuniune cu natura alături de autoare, găsim
astfel elemente din natură: frunze, păpădii, flori de liliac, rădăcini,
muguri, înfloriri, iarbă, copaci, ramuri, pietre, nisip, sălcii, pădure,
busuioc, lan de grâu, ogor arid, rozmarin, mesteceni, borangic, măceșul,
magnolie, viorea.
Poezia este descrisă de autoare precum o formă de simțire, o stare care te scoate
din monotonie, care te poartă în afara uzualului: „O evadare din cotidian / Din propria
memorie / Într-o căutare de sine / A nucleului tău / Cel mai bun
care poți fi / Butonul prin care / Îți activezi o stare nouă / Poetică atât de
specială / Și de sfântă” (Exercițiu de poezie).
Ca și în celelalte volume de poezii ale
autoarei, găsim și în acest superb volum „Timpul Iubirii” acele construcții stelare
cu care ne-a obișnuit și care semnează cu fir auriu cartea sa de vizită: „Holograma sufletului”, „Noaptea cu stele
orfane”, „nesomnul lunii”, „Pasager anonim”, „secundele adunate în buzunar”,
„anticariate cu flori”, „Lumea un decor demodat / Fără noimă”, „Norii
cântă la harpă”, „timpul nerepetabil cu unduiri de iederă”.
Într-o perfectă armonie, urmărind o
rețetă proprie numai de ea știută, autoarea reușește să dea savoare
versurilor sale prin „fructele
iubirii”, „cireșul din primăvara eternă”, „Grădina cu meri”, precum și alte
fructe: nuca, gutui, măr, într-o combinație extraordinară cu viețuitoare
și păsări de tot felul: cărăbuș, păsări, aripi, porumbei,
bondar, greieri, ciute, privighetori, furnici, cuci, guguștiuci, vrăbii,
fluture, pitpalaci, căprioară, lupi albatroși, cerbi, lebădă,
cai, etc., îmbinându-le metaforic cu obiecte ca și: morișca, șevalet,
ruletă, corăbii, cercei, clape, chitară, semafor, fântână, toacă, bancă, viori,
castel, batistă, candele, zar, tocul ochelarilor, tren, oglinzi, pâine,
buzunare, cuptor, bagaje, amfora, poduri, harpă, clopote, măști, funii, tramvai,
pantof, flaut etc. Numai un adevărat artist al cuvântului poate să
le armonizeze atât de frumos, fără să deranjeze
cititorul.
În volumul „Timpul Iubirii”
observăm o frumoasă și clară
descriere a creației, care cere sacrificiu,
iar sacrificiul autorului este deseori singurătatea, nesomnul și arderea
internă, trăirea care te consumă precum se arde o lumânare: „Poezia se înalță / Sfântă și clară / Ca
rugăciunea / Unui pustnic nebun / Care vede lumina / În primii zori / În câmpul
de maci / Ce arde în așternut / Și nu te lasă să dormi” (Zori), „În liturghii de noapte / Poetul cu
ochii-n lacrimi / Scrie versuri pe cruce / Din care curge sânge / În timpul
care se prelinge / În biblii albe / Într-o singurătate de zăpadă” (De
zăpadă), „Visele fiecăruia / Ne pătrund”... „Precum niște păsări / Care
te citesc și te măsoară / Cu precizie de ceasornic / Elvețian” (Un ceasornic). În poeziile sale se observă o viziune proprie, singulară și neîmpărtășită a autoarei
care simte fără să vadă, percepe divinul prin simțiri unice pe care le
trăiește ca pe niște experiențe destinate a fi ale ei sau ale
altcuiva care vrea să le încerce: „Nu
erai cu mine / Acolo / Când Dumnezeu / A aruncat pentru noi / Inelele din cer /
Era altcineva / Care s-a grăbit / Să le prindă” (Iubiri).
Autoarea Aurelia Rînjea face o frumoasă
descriere a harului divin ce s-a revărsat asupra sa: „Printre atâtea adevăruri / Nespuse / Înțelesuri mă urmăreau / Ca
o poveste de iubire / O lume trebuia descoperită / A venit și n-a mai plecat / Am
simțit harul revărsat / Asupra mea / Divin și tandru / Al Duhului Sfânt / Am
simțit necuvântul / De dincolo de timp / Ritmul tăcerii / Zborul
credinței / Dumnezeirea emoției” (Certitudine) și continuă
cu o mărturisire: „Cred că niște
Arhangheli / M-au învățat să scriu / Sau au scris cu mâna mea / Tainele
poemului / De dat mai departe / Prin spirala vieții / Celor aleși care înțeleg
/ Limba lui Dumnezeu / Și iubirea / În loc de sânge / Prin venele mele curge /
Cu siguranță Poezia” (Certitudine).
În poezia Aureliei Rînjea se simte
tristețea și suferința poetului neînțeles, care are un secret
comun cu Dumnezeu. „A suferi
înseamnă a avea un secret comun cu Dumnezeu” (Soren Kierkegaard). Iatǎ ce spune autoarea: „Mi-am lăsat sufletul / Prin multe locuri / Acum încep să-l adun / Am
înțeles / Că nu aveți nevoie de el / De pe margine / Îngerii mă aprobă” (Confesiune),
dar „Mă retrag / Într-o lume străină
vouă / Dar nu și lui Dumnezeu” (Solitudine) , „Dimineața adun stelele / Căzute în iarbă /
Din prea multă dragoste / De oameni / Le duc într-un castel / Numai de mine
știut / Să se odihnească / Apoi le așez pe cer / Să-și continue calea / Nostalgice
și visătoare / După oameni adevărați / Dacă mai sunt…” (Cules), pentru
că așa este poetul „În timpul
încărcat / De nerostiri / Dinaintea nopții / Poetul – un scrib / Cântă pe note
/ Un pui de liliac sălbatic / Îl crede înger” (Un înger).
Din cealaltă parte a lumii primim semne, „Cineva ne
face semne / Pe care nu le înțelegem / Din
cealaltă parte a lumii / După colțul mileniului” (În Noi), dar noi nu le putem înțelege, pentru că
noi „uităm cum e să iubim”, „uităm de unde venim” și atunci nu ne rămâne decât să
cerem: „Doamne aprinde Lumina” (În
Noi), „Lumea tot mai străină / Fântâna abandonată / Tânjește
după / Oameni însetați / De lumină / Care sunt tot mai rari” (Aspirație).
Timpul își cere plata
lui: „Vizitiul secundelor / Cere
plata prin tragere la sorți / La apusul zilei / Nu mai faceți comerț / Cu sufletele” (Interzis),
iar visele rămân doar vise, „Mușcăm
din fâșii subțiri / De fericire / Visele rămân după ușa / Intrării în
competiție / Amintirile se modifică / Din mers / Cerul pleacă și el / După
norul / Cu vrăbii din sufletul tău” (Migrație), renunțăm să mai trăim,
căutăm veriga lipsă: „Ceva
întotdeauna lipsește / Îngândurate mâinile / Ne spală ochii / Umbre și serafimi
/ Se perindă / Ne măsurăm pașii / Căutăm veriga lipsă / Din înțelesul inimii”
(Trezire), „Sub ramuri de măr înzeit / Odată
ne iubeam / Și nu ne trebuia mai mult” (Odată).
De fapt, în lumea prea grăbită de
azi, trăim cu iluzia că suntem fericiți, mințindu-ne singuri. Oamenii renunță să
mai trăiască pentru a trăi, este situația absurdului neobservat,
dar real: „Tot
artificiul nostru constă din faptul că renunțăm la existența pentru a
exista” (Johann Wolfgang von Goethe). Oamenii au uitat să iubească: „Prea mult am învățat / Să tăcem / Memoria timpului / Ne ajunge din
urmă / Un anotimp sălbatic / În care stăm la distanță / De lucrurile care ne
plac / Nu recunoaștem / Sau poate / Timpul gândului / Nu are cuvinte” (Tăcere), „Timpul așează / Frumusețea lumii / Pe
raftul de sus / Să nu se risipească / Pe malul iluziilor” (Trepte).
Timpul în sine este descris de poeta
Aurelia Rînjea foarte frumos, ca un fior, o emoție: „Timpul - un dansator / Printre însingurările firii / Piruete cu fior
de toamnă / Emoţie de cer / Aşteptând regăsirea / Dincolo de tăcerea ce curge /
Din bolţile curcubeului” (Un dansator) și își pune întrebarea: „Oare e târziu în cer / Candela iubirii e
veșnică / Oamenii se resemnează / În
vieți orfane de cuvinte” (Dilema), „De ce din timpul nostru / Nu dăm mai mult / Pentru a iubi / În mine
două inimi bat / Cu sete de lumină / Cuvintele dansează / În universuri
necreate” (Inimi).
Poeta Aurelia Rînjea ne
atenționează că a sosit momentul ca lumea să iubească și să ierte: „E Timpul Iertării / Și al Iubirii / În
limba mea / Vorbesc cu Dumnezeu / Despre poporul meu” (Învierea).
Legătura cu divinitatea este foarte
importantă pentru autoarea Aurelia Rînjea: „Dumnezeu
e infinitul veșnic / Noi - cuantic suntem / Interconectați cu El / Mici
particule / În mintea lui Dumnezeu” (Conexiuni), „În piaţa publică / Pe pietrele ascuţite / Ale
dezumanizării / Poetul aruncă / Un pumn de cuvinte / Pe caldarâmul crăpat / Sufocat
de orgolii / Știe că într-o zi / Va răsări un cocon / Apoi un poem / Cu o
cunună de stele / Nu şi-a pierdut speranţa / Azi este deja mâine” (Speranță).
Poeta face o declarație frumoasă de credință și iubire pentru Dumnezeu, care este
singurul care o înțelege: „Vinovată că
iubesc / Vinovată că mă dăruiesc / Prin Poezie / Numai
Dumnezeu / Mă înțelege și știe / De ce atâta iubire / De la El
spre mine / Și invers” (Sens), iar târziu
primește și răspuns la întrebările pe care și le pusese, o adevărată lecție a
iubirii: „Târziu am aflat / Dar important
e că am aflat / Când dăruiești cuiva / Din iubire / O bucățică din sufletul tău
/ Dumnezeu îți trimite / Una în loc / Mai mare și mai curată / Semn că ai
înțeles / Lecția iubirii” (Esență) și chiar dacă
timpul se scurge mult prea devreme, nu-i încă timpul pierdut, mai e
timp de iubire: „Plăsmuim
povești / Pe calculator / Pe care nu le trăim / Gândurile foșnesc / În arborii
goi / O idilă se zbate într-o / Sincopă de întuneric / Cineva micșorează
secunda / Prea aproape de noi” (Contracție).
Volumul „Timpul Iubirii” este
o excepțională realizare, o lecție de viață, de iubire, în versuri pe care
autoarea ne-o explică pas cu pas. Doamna prof. Aurelia Rînjea explică încă
de la început foarte clar pentru toată lumea că toți
oamenii au fost înzestrați cu iubire de la naștere, deci depinde doar de
noi dacă suntem capabili sau nu să iubim. Și pentru că am început cu
un citat din Octavian Paler am să termin tot cu un citat al
său „Nu există pustiu; ci doar incapacitatea noastră de a
umple golul în care trăim”. (Octavian
Paler).
Mai este încă timp! așa cum ne
spune autoarea „Încă e timp de iubire!”
deci haideți, să ne umplem golurile de neiubire în care trăim, să fim
buni și calzi unii cu alții și cu Dumnezeu!
Mihaela CD
membru TWUC, LSR, președinte WPAC
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu