de Gheorghe Pârja
Scriitorul Alexandru Ivasiuc s-a născut la Sighetul
Marmației, în 12 iulie 1933. Tatăl, de origine bucovineană, Leon, a fost
profesor de științele naturii, iar mama, Ana, născută Iusco, era dintr-o
familie dârză de pe Valea Izei. În urma Diktatului de la Viena, familia se
refugiază la București. Aici, viitorul scriitor urmează cursurile școlii
primare și un an de liceu. Familia se reîntoarce în Marmația în anul 1951. Aici
a absolvit Liceul care acum poartă numele voievodului Dragoș Vodă. Este admis
la Facultatea de Filosofie din București, de unde a fost exmatriculat, după doi
ani, din motive ideologice. Se înscrie la Facultatea de Medicină. Când a ajuns
în anul IV, participă la mișcările studențești din București din anul 1956.
Studenții cereau satisfacerea unor revendicări cu caracter politic și social,
organizând și un miting de solidaritate cu revoluția maghiară. Ivasiuc era
printre organizatori. A fost arestat în 4 noiembrie 1956, fiind judecat cu
lotul care-i purta numele. A fost condamnat la 5 ani de închisoare, pedeapsa
fiind executată la Jilava, Gherla și în lagărul de muncă de la Periprava.
După executarea sentinței, i s-a fixat domiciliul
obligatoriu, pe durata de doi ani, în localitatea Rubla – Brăila. După
terminarea domiciliului obligatoriu s-a reîntors la București, fiind angajat la
o fabrică de medicamente. Spre mirarea cunoscuților, a fost transferat la
Ambasada SUA, pe post de consilier de presă, unde a stat până în anul 1968. A
beneficiat de bursa Paul Engel peste Ocean, unde a ținut conferințe la mari
universități. Din America îi expediază bunului prieten, poetul Nichita
Stănescu, o scrisoare, în care spune că i-a făcut cunoscută poezia în cercurile
academice americane. De această bursă au beneficiat și alți scriitori români în
acea perioadă. A ocupat apoi diferite funcții la reviste, edituri și case de
filme.
Am amintit această traiectorie biografică, încărcată
de dramatism, pentru a ne lămuri de unde vine scriitorul. Încă de la debut, cu
romanul „Vestibul” (1967), a avut parte de comentarii diverse. Criticul Nicolae
Manolescu a scris la apariția cărții: „Acest roman consacră un scriitor”. Au
urmat romanele „Interval”, „Cunoaștere de noapte”, „Păsările”, „Apa”,
„Iluminări”, „Racul”. La care se adaugă nuvelele din „Corn de vânătoare” și
cărțile de eseistică „Pro domo” și „Radicalitate și valoare”. Unii critici
salutau apariția unui scriitor cu o direcție nouă în proza românească, provocând
dezbateri etice și social-politice. Problematica crizei și a iluminării o vom
găsi în toate romanele lui. A apărut mereu în fața criticii, ca rezultat al
unei dispoziții mai reflexive, decât creatoare, obiectându-se romanelor
eseismul, în care alții au văzut, din contră, un merit epic.
Profesionist al ideii, Ivasiuc se apropie de proza
lui Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Anton Holban și mai ales de Camil
Petrescu. Care au făcut deopotrivă proză și publicistică, reformând romanul
românesc dintr-un unghi intelectual. Opera lui Ivasiuc relevă, fără excepție, o
astfel de structură. Romanele, nuvelele și publicistica au provocat comentarii
din varii unghiuri de interpretare. Cert este că opera lui este ispititoare.
Tot Nicolae Manolescu scria fără emoție că romanul „Păsările” este „o carte
fundamentală pentru proza contemporană românească”. M-am bucurat când am citit
cartea profesorului sighetean Gheorghe Andrasciuc – „Alexandru Ivasiuc sau
<vocația speculațiilor teoretice”, care îl readuce pe scriitor în actualitate,
într-o viziune nouă, într-o lectură personală, socotind opera eterogenă sub
aspectul tehnicii adoptate. Scrie profesorul sighetean: „Ceea ce asigură
unitate operei este tema puterii. Prozatorul o redă cu armele esteticii
realismului. În opera lui Ivasiuc este respins realismul de tip mimetic. Ceea
ce ascunde dincolo de aparențe este mult mai interesant. Scriitorul
sincronizează actul creator la întrebările complexe ale omului modern. Ivasiuc
nu este preocupat de elementul care conferă puterea, ci mai degrabă de
valențele puterii, aproape într-o formă conceptuală.” Apoi, Ion Stanomir crede
că „Trecutul este pentru Ivasiuc o cămașă sângerândă a lui Nessus, una cu
ființa, imposibil de exorcizat.”
***
Am avut norocul să-l cunosc pe Alexandru Ivasiuc.
Eram elev cu preocupări literare, ajuns în Tabăra de creație de la
Gâlma-Dâmbovița. Chiar în 12 iulie, ziua lui de naștere, a venit la o întâlnire
cu tinerii din toată țara, domnul Ivasiuc. Împlinea 35 de ani. În timpul
ceremoniei, a întrebat dacă este cineva din Maramureșul Istoric. Eu eram timid,
așa că m-a recomandat o colegă din Baia Mare. M-a luat lângă el și am povestit
despre oameni și locuri din Sighetul Marmației. Colo pe la miezul nopții, mi-a
cerut câteva poezii, scrise de mână. În 3 august 1968, m-a debutat în revista
„Luceafărul”.
Am păstrat legătura. Ne-am întâlnit la Sighetul
Marmației, cu poetul Gheorghe Chivu, în casa judecătorului Gheorghe Buzatu.
Apoi, la București. Trebuia să ne întâlnim, pentru un interviu, în acea zi
nefastă de 4 martie 1977, dar eu nu am mers la întâlnire, fiind plecat cu grupa
mea de studenți la Pitești. Scriitorul a fost strivit în timpul cutremurului în
fața Blocului Scala. Nu împlinise 44 de ani. Am rămas cu o durere în suflet
până în ziua de astăzi. I-am păstrat portretul de maramureșean decupat din
întâlnirile noastre. Dar și din lectura cărților lui. Nu era fricos. Nu se
temea de moarte. Se considera un luptător pentru dreptate. Detesta cruzimea,
violența, prostia și nedreptatea.
Prefera conversația unei femei inteligente.
Considera că s-a căsătorit cu una. Tita Chiper, care l-a apărat și i-a dat
încredere în scrisul lui. A știut să-l ferească de agresiunea vieții curente.
Ea a crezut în cărțile lui, în valoarea lor, când mulți îl ocoleau. Și a știut
să facă abstracție de atâtea defecte mărunte, pentru a salva în fiecare zi, în
fiecare ceas, esențialul. Era un patriot, dar nu avea prejudecăți naționale.
Iubea poporul român, în general, poporul din Ardeal, în special, îndeosebi pe
cel din Maramureș. Îi făcea o mare plăcere să muncească. Nu suporta lenea. A
fost un foarte bun student. Considera că este alcătuit numai din contradicții.
Nu suporta orice umilire. Cu o asemenea fire ai garanția că lumea nu stă pe
loc. Tot timpul dorea să schimbe ceva. Lumea, dar mai ales pe el.
A rămas un scriitor care a schimbat substanța
romanului românesc. În 12 iulie, sunt 90 de ani de la nașterea scriitorului
Alexandru Ivasiuc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu