Primăvara cuvintelor

                                                                   de Gheorghe Pârja

Aproape la fiecare sfârșit de săptămână, mă retrag în satul în care m-am născut, să mai țin lumânarea aprinsă, în contul unui trecut care nici amintire nu mai este. O amintire, dacă nu este povestită, este ca o moară care macină în gol. Mulți ascultători vrednici de uimire s-au dus sub cruci, cei rămași își văd de oglinda lor aburită. Trăiesc singurătatea firească a acestui timp, și mă mulțumesc să privesc nucii, închipuindu-mi că la vârsta lor poate au dobândit miraculoase virtuți de împărtășire. Ce curaj să ai, când constați că satul merge cu îna­intea înapoi? Mor mai mulți oameni decât se nasc, tinerii pleacă, ulițele par pustii. Dar cum nu prețuiesc nostalgiile, ci doar amintirile, mă reazim de ele pentru a-mi spori energia interioară. Așa îmi stăruie în memorie imaginea unui sat arhaic, cu garduri de nuiele, cu bolovani rotunzi, roși de vreme, cu case de lemn, în care fiecare vorbă rostită devenea cântec. Și nu este nici o exagerare, deoarece, știm bine, lemnul intră în rezonanță până și cu șoaptele.

Mă înconjoară o muzică numai de mine auzită. Am în față casa părintească unde m-am născut, unde pe o măsuță de lemn, era cartea unică, Biblia. Mama mă sfătuia să citesc seara, după rugăciuni, psalmul 50. Despre jertfa cea adevărată și buna slujire a omului față de Dumnezeu. Mi se păreau atât de neatins cuvintele din Cartea Sfântă, încât, niciodată, nu am crezut că voi putea să le stăpânesc. Ah, cuvintele, aceste miracole ale lumii! Să te ajute Domnul în ziua necazului, începea acel psalm, citit seara. Cred că aceste cuvinte sfinte m-au îndemnat să adun cărți, să le citesc, și să-mi închipui că voi face din cuvinte un acoperiș de casă. Să locuiesc acolo, ocrotit de ploi și ninsori, să-mi fie cald și să pot da și altora ceva din confortul cărților. Trăiesc primăvara cuvintelor mele, care m-au ajutat să-mi limpezesc misterele lumii.

Mă gândesc la vremurile vechi, când țăranii și monahii laolaltă, înjugați în sudoare și mari încercări istorice, au trecut prin simțirea lor, fiecare cuvânt. L-au ocrotit, l-au îmbogățit și ni l-au lăsat viu, ager ca o pasăre neobosită de zbor. Așa m-am luminat în fața satului trăit și de mine, în parte, cu biserica în centru, din care liturghia, prin ușile deschise ale sfântului lăcaș, se prelungea afară. Erau cuvintele sortite să fie auzite și de cei din amintire. Era ceva din ziua veșniciei. La care erau martori oameni harnici și evlavioși, viețuind într-un cod de legi severe. Acolo am învățat și eu puterea cuvintelor. Care, pentru mine, au devenit mai prețioase decât aurul. Eram un fel de proprietar de cuvinte. Cu vremea, am devenit orgolios, neîncăpător în spații strâmte și am zis că e bine să fac un adăpost pentru cuvinte, mai mare decât o casă, unul în care să intre tot satul.

M-am împrietenit cu lucrători care au deslușit marile înțelesuri. Și au ținut să mă caute acasă, în satul de pe vale, să simtă căldura graiului de aici. A venit la Desești marele poet Nichita Stănescu. Și ca un maestru ce era, a început să taie felii de cer, să croiască la poalele Gutâiului o lume extrem de personală, pe care și-a pus semnătura. Dar el ne-a adus și altceva, despre care noi nu știam cum se pronunță: necuvintele! Ne-am dumirit repede, deoarece Poetul ne-a explicat că și nevăzutul poate fi văzut. Că și aerul poate fi pipăit, iar frumusețea te obligă la admirație. Și a venit primăvara, de Bunavestire, în satul de pe Valea Marei, și a săvârșit liturghia cuvintelor alese. De atunci, satul a fost acoperit de cuvinte. Ca într-un templu, cei vii, dar și cei morți, parcă stau într-o armonie aparte. Mulți scriitori de prestigiu, care acum întregesc oastea umbrelor, au fost în satul acum acoperit de cuvinte. Fiecare venea cu dranițele lui lirice.

Noi, cei care am rămas cu puterea umbletului, ne aducem aminte de ei. Vedeți, tot la lucirea amintirii am ajuns. Că nu putem trece cu vederea, nici cu uitarea, logodna noastră cu Cuvântul. Pe aici s-a perindat un popor de poeți, care au acoperit satul cu sentimentul viețuirii trainice. Și cu zborul păsărilor de primăvară. Că și-au făcut cuiburi sub streșina cuvintelor. Dinspre partea de Nord, se vede cerul. Trebuie acoperit, că așa a fost proiectul. De acum mă pregătesc să curăț câmpul, să aibă unde ateriza îngerii. Că ne-a spus Nichita la Desești, atunci când a vorbit cu o privighetoare: că viața asta trece prea repede, îngrozitor de repede. N-apuci să te naști, c-ai și îmbătrânit. Să ne adunăm în jurul bisericii, în jurul cărților sfinte, de unde izvorăște lumina care nu se stinge niciodată. Întreținută, de o vreme încoace la Desești, de părintele Ioan Ardelean. Omul liturgic care mie îmi dă curajul să mai îndoi o rază de lumină pe obrazul satului în care am văzut lumina lumii.

Astăzi este 27 aprilie, o zi ca toate zilele. Cum în acest text am învățat să prețuiesc amintirile, știu din scrisul unui creion chimic desenat cu suflet de părinte, că într-o zi de aprilie, pe la sfârșite, în livada cu prieteni a răsărit un lăstar de nuc. Și a crescut, a primit păsări în ramurile lui și a învățat să scrie despre întâmplările vieții. Că mai ales primăvara ne spovedim sângelui. Cineva chiar a pus în rimă amintirea Pe o grindă neagră ce susține ceața, unde se ascunde mierla în april, limpede se face astăzi dimineața, ca un fruct al vieții, jocul de copil.

Scriu data zilei luminii la sfârșit de aprilie! Suntem în primăvara cuvintelor, când dulcea povară ne îndeamnă spre Golgota iertării. Sub semnul rugăciunii, în satul acoperit de cuvinte. Trebuie să dăm viață amintirilor, să le dăm trup. Să nu ne risipim. Și să cântăm pentru toate păsările care au murit.