Scriitorii europeni, vrând-nevrând, îl caută pe Don Quijote ca erou al viselor lor pe motiv că nu-i o fiinţă reală, ci un om de ficţiune şi de acţiune, mai real decât toţi scriitorii. Un om ficţiune plecat să preschimbe zarea finită din La Mancha cu orizonturi nesfârşite, o fiinţă imortalizată pe drumul veşnicilor căutări. Prozatorii şi poeţii europeni, din toate timpurile, conştienţi sau inconştienţi, l-au căutat pe înţeleptul Quijote în viitor, ca o căutare a speranţei, a visului veşnic neîmplinit, pe care îl găsim în poemele şi prozele acestora. Îl caută pe „Cavalerul nebuniei” în viitor, dar pentru aceasta, ei îl descoperă în trecut. În căutarea lor, cheamă la o nemavăzută cruciadă însoţită de muzica sferelor, călăuzită de „steaua cea strălucitoare şi sonoră” care-o încuviinţează de pe cer şi le spune calea. Aşa cum o fac poeţii: Johann Wolfgang von Goethe („Suferinţele tânărului Werther” sau „Prometeu”), George Gordon Byron („Pelerinajul lui Childe Harold”, „Manfred” sau „Cain”), prozatorii Giuseppe Antonio Borgese („Rube” şi „Furtună în neant”). Scriitorii şi poeţii europeni nu visează, precum Don Quijote pentru Sancho Panza la ocârmuirea unei insule, ci la ocârmuirea propriului lor suflet, regăsirea înăuntru a unui Don Quijote interior, dar numai după ce-l regăsesc pe acela din afară. Fără să-şi propună o cruciadă în căutarea acestui personaj, scriitorii europeni din toate timpurile au pornit această cruciadă a „morilor de vânt”. Participarea acestora la cruciadă conferă o demnitate unică, uriaşă: conştiinţa de sine a quijotismului. Pe care o găsim şi la Feodor Mihailovici Dostoievski în „Amintiri din casa morţilor” (unde descoperim noul proces de analiză psihologică din perspectiva interiorului uman).
Nu are rost să ne întrebăm ce a lăsat Don Quijote culturii. Fiindcă acest „fenomen” ne-a lăsat o întreagă metodă, o complexă epistemologie, o întreagă estetică, o întreagă logică, o întreagă religie mai ales, adică o întreagă economie a eternului şi a divinului, o întreagă speranţă în absurdul raţional, pe care le găsim sub diferite forme în literatura şi filozofia europeană. Moştenitoare a înzestrării cosmice lăsate de „Cavalerul nebuniei”, sau cum i se mai spune „Cavalerul tristei figuri”, cultura europeană încă nu şi-a asumat cum se cuvine legatul. Poeţii, ca Eminescu, Sorescu, Nichita Stănescu, Pierre Louys, Johan Christoph Friedrich Schiller, Johann Cristian Holderlin, sau prozatorii Henry Rene Albert Maupassant, Lo-Johansson, Arno Holz, Jean Francois Marmontel, Anton Holban, Gib I. Mihăescu, Ion Lăncrăjan, etc, prin operele lor sunt sclavi ai timpului, se forţează să dau o realitate de timp prezent viitorului sau trecutului, şi nu au intuiţia eternului, pentru că îl caută în timp, în Istorie şi nu în ei însuşi.
Constat că fântânile nemărginirii care susură în scrisul lui Cervantes au secat în operele scriitorilor europeni. Că existenţa diurnă a nenumăraţilor Sancho se scaldă în apele impure ale mărginirii şi resemnării, că lumea dezbinată într-o Europă ce se crede unită, în loc de o confrerie a iubirii şi a curajului, domneşte o confrerie a fricii şi a urii. Vârsta de aur, magnifica vârstă a convieţuirii în bună pace între litere şi politică, e departe de a se întrupa. Scriitorii europeni, prin cruciada lor literară, doresc ca omul conştient şi mândru de zestrea quijotească, să-l hotărască să şi-o revendice, să-l înveţe să o merite, pentru ca astfel să se înalţe ca om.
Atitudinea lui Valery este atitudinea unui om singur care se luptă cu „morile de vânt”. El se raportează la dificultăţile gândirii şi ale creaţiei ca şi cum ar fi singurul chemat să dea seama de ele. Tensiunea care îl consumă, în acelaşi timp provocată şi suportată, e tensiunea între propria-i fiinţă şi gândirea proprie: „Ceea ce gândesc îmi ascund de ceea ce sunt”. Impas gnoseologic sau act al luptei „cu morile de vânt”? tentaţia lui Valery este acea de a voi să dea seama numai prin lupta cu sine despre tot şi de a încerca s-o facă fără să se dea cu totul în ceva, neresemnându-se să fie „ceva, indiferent ce”. El poartă masca „cavalerului tristei nebunii“, asemeni lui Teste – fantoma născută din lupta „morilor de vânt”, ca inutilitate a vieţii într-o societate ce nu-l înţelege.
Tradiţia raţionalistă, anchilozată în contemplarea omului ca fiinţă raţională, împiedică întâlnirea cu „Cavalerul Nebuniei”. S-a spus că raţiunea îl deosebeşte pe om de animal. Eu spun asemeni lui Unamuno că ceea ce-l distinge e mai mult sentimental decât raţiunea.
La Bacovia această luptă cu „morile de vânt“ surprinde prin aparenta abandonare a metafizicului şi persiflarea filosofiei, suspectată de neputinţa descifrării condiţiei umane şi a misterului cosmic. Omul, pentru autorul volumului „Plumb”, este damnat să repete, cu fiecare generaţie, acelaşi traseu circular. Ea se instituie ca iluzionare inutilă ori ca luptă cu „morilor de vânt”, ca un „dicţionar” pe care se poate „adormi uitat”, înainte de a se ajunge la un gând salvator. La capătul petrecerii, ca luptă „cu morile de vânt”, lumea se umple de „un cântec”, spune Blaga. Dar cântecul nu pare a fi o compoziţie pe de-a-ntregul omenească, ci un atribut de origine tainică („noi suntem purtători de cântec”) şi ambivalent. Dacă lupta cu „morile de vânt” cunoaşte extaza cântecului, drumul spre moarte prinde la fel „chip de cântec”, al cărui motiv pare a fi trecerea însăşi, în sonorităţi stinse, elegiace, făcute pentru uitare şi leac: „Câteodată prin fluier de os strămoşesc/ mă trimit în chip de cântec spre moarte”. (Fiu al faptei nu sunt).
Şi la Eminescu în poeziile sale, dar mai ales în publicistică, descoperim aceaşi luptă cu „morile de vânt”. Această luptă o descoperim în îndoiala faţă de lume, dar mai ales de distanţarea faţă de “prezent “, dar şi implicarea în acesta.
Scriitorii europeni şi-au dorit şi îşi doresc să descopere în lume şi altceva decât „repetabila povară”, un fel de „elice” a „morilor de vânt”, ce se învârteşte inutil şi sisific, îşi doresc să descopere priveliştea unui om care călătoreşte cu gândul pentru a se cunoaşte mai întâi pe sine, apoi pe ceilalţi, şi pentru a se iubi mai puţin pe sine şi mai mult pe ceilalţi. Acelaşi erou care învinge Meduza-suferinţă, acelaşi Perseu care se fereşte de privirea ei, intră mai apoi în rolul lui Orfeu, ia lira în mâini şi cântă atât de frumos, încât clinteşze pietrele din loc, îmblânzeşte fiarele sălbatice, aduce alinare în cugetele tuturor şi înduioşează sufletul celor mai aspri oameni.
Autor: Alexandru Florin Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu