Vecinii de la oraș

                                                     de Gheorghe Pârja

Ieri vă vorbeam despre vecinii de la sat. Astăzi îmi îndrept privirea către vecinii de la oraș. Pentru mine, născut pe o uliță de sat, vecinii veneau din istorie. Șiruri de neamuri se perindau pe același loc. Buna vecinătate se transmitea din generație în generație. Cei născuți pe la mijlocul veacului trecut am trăit marea dislocare. Era curentul cunoscut sub numele de mutarea satului la oraș. Un concept folosit abuziv de propagandă, deoarece și satul avea nevoie de oameni. De țărani. Adevărul este că satul a fost un rezervor de forță de muncă pentru industrializarea țării. Cum a fost, în mare parte, zona de unde s-au recrutat ostași pentru cele două războaie mondiale. Dar să revin la marea strămutare. Câteva cărți și câteva filme au abordat fenomenul. Într-un mod timid și cu mult partizanat. Sociologia se subțiase, ca știință, așa că nu prea avem studii pertinente despre această mișcare de populație. Așa încât, fiecare biografie, venită de la sat la oraș, este un capitol nescris de carte.

Ca să nu mă îndepărtez de titlul acestui text, pun întrebarea: oare tinerii de la țară au dus cu ei la oraș ornamentele sufletești ale vecinătății? Răspund tot eu: era aproape imposibil, deoarece se schimbase peisajul. Casa din mijlocul grădinii era înlocuită de celebra garsonieră. Aici s-a născut umorul urban, făcut de pruncii de țărani. Celebrul Bulă, care ne-a descrețit frunțile, s-a născut prin garsoniere. Cei mai avuți, cu apartamente mari și case la curte, nu au umor. De obicei, fuga continuă după averi nu este creatoare de bancuri. Ei, boierii contemporani, l-au alungat pe celebrul Bulă din societate. L-au trimis în Spania, să culeagă căpșuni. Cum stăm cu vecinii de la oraș? Pentru cei care locuim la bloc, vecinii de scară sunt cunoștințe apropiate, pe care le vezi aproape zilnic. Vecini sunt doar prin așezarea în spațiu, nu prin comunicarea afectivă.

Mai sunt și excepții. Vecinii de la oraș au o proprietate extrem de restrânsă. Locul din spatele ușii și casa scării. Care, de multe ori, rămâne a nimănui! E adevărat că orașul a oferit săteanului strămutat firave condiții de confort. Unii și-au rotunjit forme mai îmbunătățite. Ceea ce folosim în comun este mica pajiște dintre clădiri, acolo unde este și cerul. Veniți din cele patru vânturi, și aranjați ca mărgelele pe ață de o gospodină cosmică, legăturile dintre oameni sunt reci. Salut, bună ziua, și… atât! Deoarece vin din culturi diferite. Până se spovedesc unii altora trece viața. Singurătatea în doi este clișeul cel mai întâlnit. În ultimele două decenii, după ce industria în România s-a prăbușit, mulți orășeni s-au mutat la sat. Dar milioane de români și-au luat lumea în cap, alcătuind cea mai mare plecare din istoria țării. Unii s-au realizat, alții s-au lăsat înșelați de aparențe.

Românii au ajuns în țări în care vecinătatea este o himeră. Am fost și am văzut. Să mă întorc pe meleagurile noastre urbane. De obicei, vecinătatea, la oraș, se manifestă la nevoie și în timpul liber. Există o fragilă solidaritate de terasă. Banală, fără mari reflecții sufletești. Apoi, mai nou, întâlnirile provocate de similitudini profesionale dau frâu comunicării. Aici vecinătățile au un rol. Mulți își provoacă activități amuzante. Vecinul meu, Bozan, are o mașină pe care o ține în parcare. În fiecare zi îi desface capota, îi admiră motorul. Mai desface o piesă, o șterge, și o pune la loc. Este un vecin de ajutor, priceput la multe și un bun povestitor al faptelor trăite de el.

Mai nou, febra comunicării moderne a îngropat multe din virtuțile bunei vecinățăți. După aproape un veac, încă relațiile dintre vecinii de la oraș nu au dobândit profunzimea celor de la sat. Sat, care se împuținează și el. Așa că putem vorbi despre cele două suflete ale multor români. De la sat și de la oraș. Și al treilea suflet al românilor, provocat de ispita Occidentului. Multe din obiceiurile sănătoase ale vecinățății s-au retras într-un muzeu imaginar. Care are tot mai puțini vizitatori. Nu uit rolul bisericii în menținerea acestor atitudini necesare pentru condiția noastră umană. După transformarea țăranilor în cetă­țeni, când românii au intrat masiv pe poarta orașelor naționale, au impus o mentalitate purtătoare de mit fondator al națiunii române. Și vecinii se priveau altfel. Că vorbeau aceeași limbă. Că vorba bună, între vecini, e ca un măr de aur. Încolo, povestea continuă.