Ce soartă îl aşteaptă pe om?
Ne ducem pe alei neştiute printr-un timp care
când curge, când stagnează oprindu-se clipei fatal,
când aprig îl simţi în zbatere-curgere!
Nu toţi au acelaşi punct de aprindere, de sclipire,
Avem acelaşi fond, doar reacţiile ne sunt diferite.
Reacţii în funcţie de direcţia privirii,
de stări, de cum acceptăm totul...
Poate că încă n-a sosit timpul, îţi vei atinge steaua!
Dacă n-o ating înseamnă că a căzut,
Eu stau mereu cu mana întinsă,
dar cerul nu se apropie spre mine ca la alţii!
Te aşteaptă acolo, păşeşte spre ea!
Ea cade şi se aşează pe un suflet. Omul şi steaua lui!
Cade atunci când sufletele deja s-au întâlnit dincolo.
Fiecare scurtează drumul,
pentru unii pare sa fie mereu prea devreme,
pentru alţii mereu prea târziu.
Se grăbesc să se atingă când este ziua lor,
abia atunci putem spune - omul cu steaua lui,
Omul vechi şi omul nou!
În fiecare clipă decidem aleea pe unde vom păşi,
- un labirint şi destinul -
Să eliminăm barierele, lăsând doar lumina între noi!
Aşa-s oamenii înainte de impactul cu soarta -
ajung la jumătăţi de măsură. Suntem în căutarea
celeilalte jumătăţi până murim.
Soarta ne încearcă, dar nu e punctul final,
- vindecarea este în noi -
Cu gândurile şi respiraţia noastră ne regenerăm,
Poarta tainică nu se deschide tuturor, o clipă de lumină!
Fiecare lucru îşi are vremea lui,
Dincolo de perfecţiune nu mai există nimic,
Căutăm privind, abandonăm şi căutăm iar.
Ne căutăm şi ne privim în atâtea imagini!
Va veni refluxul,
Doar amintirile vor rămâne pe nisip.
În curând voi căuta urmele pe ţărmul mării,
printre nisipul înăsprit, paşii ei spălaţi de valuri,
Nu ştiu ce-mi dezvoltă sau îmi anulează mângâierile!
Priveşte urmele scăldate de valuri,
Priveşte macul răsărit prin bariera gardului...
Totul este făcut din bucăţi.
Vrem sa le aşezăm
să devină ceva
fără crăpături, fără asperităţi,
Avem impresia că
bucata la care am renunţat odată
era cea mai potrivită
- acea perfecţiune fără denivelări -
Putem să ajungem lucrurile de mai sus,
Spiritul omului poate să locuiască
în două locuri - în inimă şi în minte -
Începe reflexia noastră, începe alchimia noastră,
- în tine mă văd pe mine -
De aici, căutările şi aranjarea pieselor!
Eu sunt o piesă din ansamblul tău?
Tu eşti Tu, tu eşti Eu, tu eşti şi semnul meu,
Ne regăsim cuantele de lumină...
În fiecare clipă,
suntem nişte semne pentru altcineva,
suntem fragmentul de text al unei cărţi infinite
ce determină lumea să o citească integral,
pentru a-i înţelege sensul, destinul.
Avem pasajul potrivit înţelegerii noastre,
doar efortul de citire şi înţelegere este necesar!
Tu vas frôller ton étoile! - Irina Lucia Mihalca
Traducere: Laura Lucia Mihalca
Quel destin est préparé à l’homme?
Nous allons sur des alées inconnues au long d’un temps qui
Coule et qui cesse, en s’arretant fatalement à l’instant,
Quand fougueusement on le sent dans l’agitation – ruisseau!
Les hommes n’ont pas tous le même point qui les allument,
qui les fassent scintiller,
On a le même fond, seulement nos réactions sont différentes.
Ce sont des réactions qui varient en function de la
direction du regard,
Des états, du façon dont on accèpte tout…
Peut-être qu’il n’est pas encore le temps pour cela et tu
pourra frôller ton étoile!
Si je ne la frôlle pas, cela signifie qu’elle est tombée,
Je reste toujours, la main étendue,
Mais le ciel ne s’approche pas de moi comme aux autres!
Elle t’attend là, marche vers elle!
Elle tombe et s’assis sur l’âme. L’homme et son étoile!
Elle tombe au moment où les âmes se sont déjà rencontres là.
Chacun raccourcit le chemin,
Pour quelques-uns cela semble d’être plus tôt,
Pour d’autres, toujours plus tard.
Ils se dépechent à frôller quand c’est leur anniversaire,
À peine dans ce moment-là, on peut dire - l’homme avec son
étoile,
L’ancient homme et le nouvel homme!
À chaque instant on décide l’alée par où on va marcher,
- Un labyrinthe et le destin -
Éliminons-nous les barrières, en laissant seulement la
lumière entre nous!
Ainsi sont les hommes avant l’impact avec le destin –
Ils arrivent à mi-chemin. Nous sommes en recherche
De l’autre moitié, jusqu’à la mort.
Le destin nous essaye, mais ce n’est pas le point terminus,
- La guérison est en nous -
Avec nos pensées et notre respiration, nous nous
régénérerons,
La porte mystérieuse ne s’ouvre pas à tous, un moment de
lumière!
Pour chaque chose il y a un temps,
Au-delà de la perfection, il n’y a rien,
On cherche en regardant, on abandonne et on cherche de
nouveau.
Nous cherchons et nous nous regardons dans si nombreuses images!
Le réfluxe viendra,
Seulement les souvenirs resteront sur le sable,
Bientôt je chercherai les taches au bord de la mer,
Parmi le sable rendu rèche, ses pas lavés de vagues,
Je ne sais pas ce que les caresses me développent ou
m’annulent!
Regarde les traces baignées par les vagues,
Regarde le coquelicôt poussé par la barrière de la clôture…
Tout est composé de morceaux.
On veut les réunir
Pour devenir quelque chose
Sans crevasses, sans aspérités,
On a l’impression que
Le morceau dont on a rennoncé une fois
Était la plus juste
- Celle perfection, sans denivellations -
On peut arriver aux choses de plus haut,
L’esprit de l’homme peut habiter
Dans deux endroits - dans le Coeur et dans la tête -
Notre réflexion, notre alchimie commence,
- Je me reflète dans toi -
D’ici, les recherches et le ranjement des pièces!
Je suis une pièce de ton ansemble?
Tu est Toi-même, je suis Moi-même, tu es aussi mon signe,
On retrouve les quantas de lumière….
À chaque instant,
Nous sommes des signes pour quelqu’un d’autre,
Nous sommes le fragment de texte d’un livre infini
Qui déterminant le monde de le lire intégralement,
Pour lui comprendre le sens, le destin.
Nous avons le passage adéquate à notre comprehension,
Seulement l’effort de lire et la comprehension sont
nécessaires!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu