Referinţe critice - "7 zile - 7 poeme" de Vasile Bele

Evlavie și muze

            Pe Vasile Bele, autorul volumului de versuri ,,7 zile – 7 poeme”, apărut zilele acestea la Editura Risoprint, Cluj-Napoca, pag. 126, ISBN 978-973-53-0862-9, l-am cunoscut mai întâi în calitatea sa de culegător de folclor, după ce am parcurs cele două volume, ,,Poezia nunților pe Fisculaș”, publicate la Editura băimăreană ,,Zestrea”. Mă lega de el un hobby pe care l-am practicat peste un sfert de veac – stărostitul și lăutăria. Am recunoscut în cărțile sale, orații pe care le știam din propria copilărie, învățate de la regretatul meu tată, Vasile, el însuși un staroste și diac de biserică vestit în tot Chioarul și Fisculașul.

Ulterior ne-am cunoscut personal. Astăzi, mărturisesc că sunt unul dintre cei care-l apreciază pentru tot ce face întru propășirea culturii populare și nu numai, din această zonă. Vorbind despre volumul de versuri pe care îl lansează, afirmăm de la început că este unul original. Poetul, pentru că vorbim în cazul lui Vasile Bele de un poet autentic, pleacă de la creștinism spre lirică. Poemele cuprinse în carte au un caracter eminamente livresc. Ele s elegitimează prin comentariul liric al unor versete biblice, cugetări ale Sfinților Părinți ai bisericii creștine, dar și ale unor personalități cu totul de excepție din  domeniile bisericii, filosofiei, științei, literaturii, artei, precum: Jean Jaques Rousseau, Bonaparte, Hugo, Socrate, Cicero, Seneca, Fericitul Augustin, La Bruiere, Galilei, Kant, sau românii dr. Paulescu ori Nicolae Iorga.

Simpla înșiruire aleatorie a acestor nume ilustrează o bibliografie vastă, pe care poetul  nu numai că a parcurs-o, însușindu-și-o la modul creștin, dar a și valorificat-o creativ. Volumul în sine, este o chemare la iubire, așa cum ne îndeamnă Fiul lui Dumnezeu, prin desăvârșirea legii celei noi, la bunătate, ierttarea față de semenii, milostenie, împăcare, la alungarea păcatului, a urii, a vrajbei, poftelor lumești, lăcomiei și a altor ispite pe care ni le propun îngerii cei răi, pe care Dumnezeu i-a alungat în Împărăția Întunericului.

De aici și tenta voit moralizatoare a poemelor. Precedate de câte un motto semnificativ și particularizant, fiecare din cele șapte capitole ale cărții se axează pe o componentă moral creștină. Versurile primului capitol ale cărții încep cu sintagma: ,,Câți oare ...?”. căreia i se atribuie cugetăriel poetului, de genul ,,... știu ale iubirii frumoase alei?”, ,,... trudesc amarnic zi de zi?”, ,,... știu de-a dragostei bucurie?”, ,,... mai înțeleg adevăratul sărut?”, ,,... mai înțeleg adevăratul sărut?”, ,,... mai înțeleg dorul și patima?”, ,,... mai iubesc ce este-mprejur?”, ,,... înțeleg al poetului vis?”, ,,... mai știu a se ruga?”, ,,... admiră al vieții val?”.

În poemul de marți, sintagma aleasă este ,,Mi-ar place ...!”, căruia i se dau sentințe morale, sociale, religioase, de genul ,,... dacă în lume totul ar fi cinstit!”, ,,... să nu mai trăiesc în păcat!”, ,,... dacă l-am ajuta pe cal ce greșește!”, ,,... dacă ar dispărea ura din noi!”, ,,... dacă apele limpezi ar fi mereu!”, ,,... dacă iubirea s-ar veșnici!”, ,,... dacă sărutul nu ar lipsi!”, ,,... să nu mai revină durerea-napoi!”, sau metafore de genul ,,... să aud liniștea cum sună!”.

Pentru miercuri, plecăm de la ,,Alungă din viața ta ...”, și continuă cu ura, dușmănia, nefericirea, până la ,,... tot ce înseamnă pustiu”, ,,...  amarul”, ,,... tot ce înseamnă pustiu”, ,,... tot ce e necaz”, ,,... tot ce înseamnă lipsă”, ,,... tot ce e nenoroc”, ,,... tot ce crezi că e rău”, ,,... tot ce e periculos”, ,,... tot ce e suspiciune”, ,,... tot ce e singurătate”, ,,... ce nu-ți e de folos”, ,,...tot ce e rău și trist”, sau ,,... ce nu-ți dă fericire”.

Pentru joi, sintagma de început este ,,În viață ...”, căreia i se adaugă ,,... să dărui multe flori”, ,,... să conjugăm verbul a iubi”, ,,... să nu ne urâm unul pe altul”, ,,... să nu ne judecăm”, ,,... cinstit să ne știm comporta”, ,,... ar trebui iubirea s-o știm defini”, ,,... totul să fie cinstit și respectat”, ,,... ar trebui să nu fim zgârciți”, ,,... n-ar trebui poemul să fie trădat”.

,,Sunt trist ...” este motto-ul pentru ziua de vineri. Iar tristețea vine din fapte, ca: ,,... după a mea tinerețe”, ,,... a mă ruga nu mai știu”, ,,...de mult n-am mai zâmbit”, ,,... și n-am nicio bucurie”, ,,... de a lumii trădare”, ,,... și liniște în suflet nu mai am”, ,,... pentru că suntem cuprinși de nevoi”, ,,... când mă cândesc la bătrânețe”, ,,... că sufeltu-mi rătăcește-n pustiu”, ,,... și Dumnezeu cred că m-a uitat”.

Detectăm în acest capitol, ori în această zi, ceva din îndoiala apostolilor, dar și a tânărului călugăr Arghezi, care se zbătea, ,,între neputință și tăgadă”. Această frământare lăuntrică o găsim și-n motto-ul poemului de sâmbătă: ,,Cu ce-s de vină ...?”. Sentințele și motivele de autoculpabilizare sunt diverse și accesează domeniile cele mai diverse, ca lipsa de recunoaștere, marginalizarea, tulburarea, îndoiala, trăirea în păcat. ,,... că nu ne știm prețui?”, ,,... că nu sunt strigat?”, ,,... că nu mai știm iubi?”, ,,... de frigul din casă?”, ,,... că merg spre bătrânețe?”, ,,... că mor cerșetori?”, ,,... că toți ne urâm?”, ,,... de tinerețea cea trecută?”, ,,... de-a lumii supărare?”, ,,... că am păcătuit?”, ,,... că nu există iubire?”.

În fine, poemul închinat zilei de duminică se circumscriu sintagmei ,,Măcar în zi de sărbătoare ...”, căreia i se adaugă aceleași îndemnuri creștine de genul ,,... să mergem la sfânta împăcare”, ,,... să nu-i uităm pe părinți”, ,,... să aprindem lumânare”, ,,... să întindem mâna frățește”, ,,...să nu uităm de frați”, ,,... să zicem rugăciune”, ,,... să uităm de amar”, ,,... să fie altcumva”, ,,... urât să nu vorbim”, ,,... un ceas să ne iubim”, ,,... să nu trăim degeaba”, ,,... să nu facem păcate”, ,,... să vezi de ai grești”, ,,... să nu te porți ciudat”.

Condiția poetului, a creatorului de frumuseți spirituale în general, este laitmotivul care se găsește în poemele din aproape fiecare capitol. Sub aspect prozodic, prin felul în care a fost gândită și alcătuită cartea, s-au impus construcțiile concentrate, maximum două strofe, care trebuiau să cuprindă un segment din opțiunea morală propusă.

Nu discutăm în paginile cărții despre inovații la nivelul textului, despre mijloace stilistice cu totul originale. Dimpotrivă, așa cum am afirmat avem versul sentință, de factură clasică, cu ritm și rimă, nu întotdeauna ferit de locul comun, determinat probabil și de înclinația poetului spre oralitate, model luat din literartura populară.

Am luat cunoștință și despre alte poeme ale autorului, de genul  poeziilor în formă fixă, cu predilecție sonete, de lirica sentimentală închinată femeii și mamei în special, de un volum aflat în pregătire și toate converg spre poezia în formă clasică.

De altfel, în însemnările  de pe blogul personal, autorul mărturisea că îi ,,este groază de imensa cantitate de maculatură care se scrie și se publică peste tot în ultima vreme”. Se referea desigur la poezia abstractă, incifrată, care nu te lasă să o pătrunzi fie pentru că este prea savantă, fie că nu are conținut.

Cartea de față este certificatul de veritate că sub haina militară se poate ascunde și un suflet sensibil, capabil să se ridice dincolo de cenușiul sau rigorile vieții de cazarmă. De aceea, el poate apărea uneori atipic, iar noi, ceilalți, trebuie să-l înțelegem, să-l iertăm și să ne bucurăm că între noi există un creator de literatură.pentru că, vorba latinului, ,,verba volant, scripta manet!”.

Dragomir IGNAT

Baia Mare, 28 martie 2013