POESIS - Emilia MOGOŞ

CAIŞII

Eu te iubesc fiindcă

Au înflorit caişii

Şi mi se zbate-n suflet

Parfumul lor calmant

De zvâcuirea- firii

Rebele şi zălude

Şi-a dorului de tine

Timid şi enervant.

Şi mă doresc fecundă

Să-ţi dau fiinţa toată

Ca să-ţi polenizeze caişii sufocaţi

Ce-i porţi în ochi şi-n minte

Poate şi sub camaşa albastră cu carouri

Şi sub blugii uzaţi.

Îmi umplu timpul dornic

Cu flori alb-parfumate

Crescute în amintirea acelei primăveri

Şi mai respir secunda căprui-întunecată

A ochilor tăi limpezi

Privindu-i pe ai mei.

ICONOGRAFIE

Eu nu-mi refuz nimic

 în ceea ce gândesc

Şi-mi umplu sufletul

tăcut, cuminte

Cu chipuri din icoane reci

Sau frământari în lut

Ce au privirea ta

care nu minte.

Te simt în aer când respir

Dar la o distanţă de o era

Venită prea târziu,

Mă mir

De existenţa-mi efemeră

Care mai crede-n veşnicia

Iubirii dincolo de timp.

HIMERE

Şi niciodată nu-i destulă vrere,

Şi totdeauna este prea târziu,

Şi bâjbâim prin viaţă ca himere

Şi când iubim pretindem că nu ştim

Să înţelegem spusa negrăită

Prin ochii celui care ne-a-ntâlnit

Ne-mpotrivim simţirii şi ne spunem:

,,Mai e o veşnicie de trăit!”.

Dar veşnicia poate fi o clipă,

Şi mâine e prea mult să-l aşteptăm,

Să dăm iubirii astăzi-ul pe care

Ea şi-l doreşte şi noi îl avem!

Să nu lăsăm nici ieri-ul să se ducă

Mult prea în urmă, spre nedefinit,

Să fie ieri un astăzi către mâine

Şi mâine să-l purtăm spre infinit!