De candidaţi nu ducem lipsă! Problema este că nici unul nu
pare a lua în serios competiţia. Nici unul dintre cei care contează!
Dimpotrivă, pare că s-au implicat în campanie, fie din vanităţi şi orgolii
personale, fie în urma unor obligaţii de partid. Pentru că toţi afişează, din
start şi voit, atitudinea perdantului. Bunăoară, Elena Udrea pare a fi intrat
în cursă pentru a putea beneficia de sesiunea de shopping electoral la preţ
redus, sau chiar „Moca”, o campanie de solduri aferente candidaţilor care-şi
fac de lucru cu noile normative specifice „vizitelor de lucru” electorale. Ori,
poate este beneficiul ei personal pentru „sacrificiul” intrării în cursă! Şi
pare că strict plăcerile ei personale contează în această competiţie, inclusiv din
perspectiva posibilităţii de a se maimuţări o lună ca prezidenţiabil cu SPP la
poartă. În rest, candidata acţionează şi reacţionează într-un fel care
serveşte, fie şi indirect, singurului „alergător” care, pînă la această oră,
contează.
Căci, deşi Elena Udrea a tot înfierat spectacolul
muncitoresc de campanie şi de zi de naştere al candidatului PSD, propria ei
lansare a avut un penibil iz uniformizant. Pentru că, după ce s-a arătat
deranjată de marea de steaguri roşii, şi-a costumat propriul staff într-un
albastru de salopetă uniformizată şi l-a dus pe ruina unui foste mari fabrici
(vorba aceea: ruinele la ruine trag!). O plagiere poate inconştientă (deşi
singură sublinia că nu crede în coincidenţe, nu în această perioadă!) a
abilităţii PSD-ului de a se afişa partidul masselor. Şi nici Iohannis nu s-a
îndepărtat de acest tablou în care pare că scopul campaniei este unul pur
personal, alegînd să-şi lanseze în prima zi „electorală” (că, deh’, şi după
spusele lui, nu există coincidenţe!) prima sa carte. „Pas cu pas” – că-i scump
la vorbă! Un volum autobiografic „de sub 200 de pagini” (cam scurtă
biografia!), lansat înaintea etapei prezidenţiale (probabil pentru că ştie că
nu va exista un capitol biografic în această funcţie). O carte care, e drept,
nu are ce rău să facă naţiunii electorale, dar care a fost lansată, de parcă
ţara pentru care vrea să candideze este doar pe fruntariile bulibaşelor de
Sibiu, în sediul primăriei pe care încă o păstoreşte. Iar un alt candidat, cu
un nevinovat nume de telemea învechită, ne promite construirea de fabrici de
becuri (or, e nevoie „să ne luminăm poporul dacă vrem să fim liberi” – N.
Bălcescu, dar nu la asta se referea marele gînditor). Şi poate că, de fapt,
nici nu ne aşteptăm la prea multă agitaţie per capita de candidat cu şanse
aparente.
Tragedia vine însă din faptul că totul pare a fi bine
însăilat tocmai pentru a distrage atenţia de la marşul spre statul cvasiabuziv
al actualei guvernări. Care nu toacă mărunt pe la capetele mai deşirate ale
democraţiei şi libertăţilor noastre, ci împleteşte de-a dreptul noduri pe
singurul fir care ne mai leagă de speranţele baricadelor din decembrie ’89.
Căci feluritele instituţii ale statului îşi aşază peste dinţii cariaţi de
birocraţie colţii pe care să-i înfigă într-o carne de tun care nici măcar
zvîcniri de revoltă nu mai dă la iveală. Iar aceste instituţii-corb, agenţii ce
pînă mai ieri fiinţau într-o marotă a aparentei necesităţi, se rigidizează
trasînd liniile de demarcaţie ale viitorului stat în stat pesedist. Şi privim
absenţi cum consiliul de discriminare a românilor îşi întinde „sfera de
competenţe”, instituţia micron trasferîndu-şi agenda de „combatere a
discriminării” dincolo de cazuistica de pînă acum. Acum analizează compoziţii
literare, pentru început versificaţia noului Imn al naţionalei de fotbal, cu
indicaţii de cenzor al versului deranjant (nici nu mai contează care): „Pe ei,
pe mama lor!”. Şi este doar pilonul de fundamentare şi să nu fim miraţi în
clipa în care tezele trasate în marţea neagră a democraţiei se vor aplica
revistelor, ziarelor, cărţilor şi parodiilor TV, într-o ştergere a ultimelor
zvîcniri ale ultimelor peniţe ale unei naţiuni care şi-a plecat fruntea.
Tot în linia acestor agenţii, instituţii, deconcentrate şi
alte cele, care devin agenturile unei puteri care nu va aştepta nici măcar să
se usuce tuşul votului, regăsim şi Consiliul Concurenţei. Care a tăcut ani
întregi, cînd guvernanţii se jucau cu tarifele la gaze şi electricitate, cînd
băieţii deştepţi ne furau din buzunare, dar pe care puterea a reevaluat-o şi a
aşezat-o pe un alt vîrf de lance. Pentru că, în fond, aşa se clădeşte un stat
poliţienesc; prin darea de atribuţii şi libertăţi de abuzuri unor instituţii.
Mai ieri plăpînde structuri-scobitoare, scobind după lefuri în sacii bugetului,
astăzi gata să devină piloni ai statului pesedist. Un Consiliu al Concurenţei
transformat în cerber la dispoziţia guvernanţilor. Şi care se pricepe la orice:
de la înţelegerile pe piaţa acumulatorilor auto (!), la analiza pieţei de retail
şi a pieţei de publicitate (unde a aplicat, practic, amenzi pe veniturile din
creaţie – ce atîta creativitate la un popor care trebuie să dîrdîie în turmă,
dăunează uniformizării!) la sancţionarea pieţei mass-media. Cît să devină un
conciliu anti-economie (de piaţă). Sau, pentru a rămîne la tezele din marţea
neagră, un consiliu mercurial al economiei planificate (de către guvernanţi!).
Un organism care a ajuns să aplice sancţiuni pentru înţelegeri în domeniul
publicitar, dar să facă şi descinderi la sediul televiziunilor (poate,
mîine-poimîine, va fi chiar parte a unei noi gărzi financiare cu atribuţii
extinse şi denumire pe măsură – Garda Concurenţei!). Un Consiliu al concurenţei
care, iată, nu suflă o vorbă despre concurenţa neloială a PSD-ului, care a
umplut ţara cu bannere şi portrete ale tovarăşului prim june socialist de ai
impresia că au mai pus şi stîlpi de iluminat public pentru a avea unde să agaţe
trofeele indiferenţei noastre.Preluare Tricolorul
autor CEZAR A. MIHALACHE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu