Ei bine, nici eu n-am avut
habar de strânsa legătură dintre terorism şi iezuitism (mai exact de egalitatea
iezuitismului cu terorismul secret, cel mai al dracului dintre toate formele
planetare de terorism), însă brusc m-am luminat cum stă treaba (sic!) după
citirea cărţii (144 pagini) intitulată Teroriştii
secreţi, scrisă de un oarecare Bill Hughes. Proprietarul cărţii a insistat
foarte mult să o citesc, mărturisindu-mi în câteva rânduri că pe el tare l-a
mai impresionat. La restituirea cărţii îl voi întreba de sensul în care a fost
impresionat...
Dar nedumeririle apar de
îndată ce deschizi această cărţulie anapoda în alcătuire şi informaţiile
furnizate, ba chiar şi pe partea de traducere (ia numele traducătorului de unde
nu-i, în schimb dezacordurile şi alte flecuşteţe gramaticale pot fi luate de
peste tot: Nu tu ISBN ca la orice carte ce se respectă, nu tu vreun cuvinţel
despre autor, dar afli ceva mai încolo, pe parcursul lecturii, că-i musai
american. Prin urmare, o copie românească realizată în grabă pentru
preaevidentul ei scop propagandistic...
De ce spun că-i alcătuită
anapoda, chiar de-a-ndoaselea? Pentru că ultimul capitol (Capitolul 12: Terorism religios în America) trebuia să
fie primul, el arătând limpede cititorului atât ce confesiune are autorul
(neoprotestant, mai exact adventist de ziua a şaptea), cât şi miza scrierii
acestei cărţulii, şi anume atacul la baionetă împotriva Bisericii
romano-catolice în general, împotriva suveranului pontif şi a iezuiţilor în
special (condus de ură, Bill Hughes nu ezită să-i facă pe papi...generali ai
Ordinului iezuiţilor!), fapt cu prisosinţă evidenţiat de următoarea afirmaţie
năucitoare: „Foarte curând, lumea va fi împărţită în două mari categorii: Pe
de-o parte, marea majoritate a oamenilor, aliniaţi cu iezuiţii şi Vaticanul în
revoltă directă împotriva lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, un
grup mic (subl. mea, G.P.) format din aceia care iubesc şi păzesc
poruncile Sale. Marea linie de despărţire între cele două categorii va fi cele
zece porunci, în special porunca a patra, Sabatul”.
Nu sunt romano-catolic,
dar acest paragraf extras de pe ultima pagină a cărţuliei în discuţie necesită
niscaiva detalieri:
1.Însuşi autorul este
convins că adventiştii continuă să reprezinte un grup mic în raport cu totalul
creştinilor (peste un miliard de catolici, circa o jumătate de miliard de
ortodocşi, plus protestanţii luterani, calvini şi anglicani, respectiv membrii
puzderiei de culte neoprotestante: baptişti, penticostali, milenarişti,
iehovişti etc.). Da, căci James White, fondatorul cultului adventist, l-a rupt
de pe trunchiul creştinismului apusean, mai bine spus al protestantismului, şi
ca orice sectă, trăieşte în orgolioasa sa carapace (care confesiune nu-i
încredinţată că stăpâneşte adevărul absolut?) prin interpretarea mesajului
biblic potrivit axului dogmatic central şi, ca atare, obligatoriu pentru
adepţi.
În cazul adventiştilor
acest ax dogmatic central este Sabatul. Dar, după cum se ştie, Sabatul este
ziua de odihnă a mozaicilor. Vasăzică, adventismul se prezintă ca o mixtură de
mozaism şi creştinism. Tot aşa cum tradiţia mozaică a statornicit sâmbăta ca zi
a Domnului (porunca a cincea din Decalogul
mozaic), creştinii cinstesc duminica prin porunca a patra din Decalogul lor. Nicăieri în Genesa nu se precizează numele celei
de-a şaptea „zi” din „săptămâna” lucrării divine, ziua în care Domnul s-a
odihnit după truda creării văzutelor şi nevăzutelor. Nici nu era cu putinţă
acest lucru, deoarece „zilele” facerii au conotaţia generică de epoci, cu o
întindere temporală peste puterea de cuantificare a omului, căci unităţile de
măsurare a timpului (secundă, oră, zi, săptămână, lună, an) ţin de efemeritatea
condiţiei umane şi de trebuinţele omului. Prin urmare, avem de-a face cu un
ascendent mozaic de ordin cronologic (evreii au creat Vechiul Testament),
nicidecum cu unul de ordin divin!
2.Prin intensa activitate
misionară a catolicismului (iezuiţii au fost un foarte eficace vârf de lance),
activitate desfăşurată uneori cu incredibilă brutalitate (cazul
conchistadorilor), alteori cu duhul blândeţii şi convingerii, au fost
creştinate zone întinse din Asia şi Africa, dar mai ales au fost creştinate
integral cele două Americi, aceasta fiind, de altminteri, marea ispravă a
Europei.
Două precizări în legătură
cu iezuitismul:
a)Ordinul iezuiţilor a
fost înfiinţat în anul 1540 de Ignaţiu de Loyola, desigur, cu misiunea clar
stabilită de-a contracara ofensiva Reformei. Iată de ce spun că acela a fost
momentul lui de apogeu (Inchiziţia şi Ordinul reprezentau braţele înarmate ale
Contrareformei organizată de Vatican), după care a urmat inevitabilul declin.
De altfel, însuşi Bill Hughes aminteşte într-o paranteză din primul capitol că
„Papa Clement a suprimat ordinul iezuit în anul 1773”. Şi chiar dacă în
paragraful următor susţine că în 1815, concomitent cu „Sfânta Alianţă”, papa
Pius al VII-lea a reînviat ordinul „în toată puterea lui”, bunul simţ şi logica
ne obligă să nu fim de-acord cu această afirmaţie pe cât de tranşantă, pe atât
de hazardantă. Şi iată de ce. Orice organizaţie, inclusiv ordinele călugăreşti
(franciscan, capucin etc.) îşi are momentul ei de maximă strălucire şi
influenţă, ce poate să dureze zeci sau chiar sute de ani (cazul
francmasoneriei), după care inevitabil urmează declinul până la dispariţia
totală. Se cheamă că şi-a încheiat misiunea istorică şi că oricâte eforturi se
vor depune ulterior pentru reactivare, niciodată nu se vor mai întruni toate
acele condiţii concret–istorice care i-au permis existenţa, ba chiar i-au adus
faima.
Nu aşa s-a întâmplat la
noi în ţară cu mişcarea legionară? Dar după asasinarea lui Corneliu
Zelea-Codreanu şi a altor lideri prin ordinul dat de regele Carol al II-lea,
Legiunea a tot decăzut până la totala dispariţie, iar refacerea ei în toată
puterea şi influenţa din urmă cu 80 de ani, este un nonsens istoric chiar
pentru nostalgici şi puţinii supravieţuitori. Mai aproape de vremea noastră,
PNŢ-CD a ieşit aproape cu totul de pe scena politică postdecembristă după ce în
alianţă cu alte formaţiuni politice de dreapta a câştigat alegerile (perioada
1996-2000), dar mai ales după moartea naturală a seniorului Corneliu Coposu şi
a celorlalţi lideri cu zeci de ani de temniţă grea. Tot aşa, poate să creadă
cineva că bolşevismul se va reface vreodată în forma şi conţinutul său inuman
din urmă cu 30-40 de ani, când a atins apogeul (se întindea pe jumătate Europa
şi aproape jumătate Asia) şi când visa cu ochii deschişi la revoluţia
mondială?...
b)Cea de-a doua precizare
are în vedere jumătatea plină a paharului iezuit, respectiv importantul rol pe
care l-au avut călugării iezuiţi la răspândirea culturii apusene prin şcoli în
care se preda în principal limba latină, filosofia şi istoria. Astfel de şcoli,
ne înştiinţează Petre P. Panaitescu în Istoria
românilor, s-au deschis în secolul XVI de către iezuiţi la marginea
Moldovei (Lemberg, Cameniţa etc.), unde „fiii de boieri moldoveni se duceau
acolo pentru studii superioare”. Iar în vremea lui Petre Şchiopul, ne spune
istoricul, „iezuiţii deschiseră şcoli la Iaşi şi Cotnari, şcoli care ţinură
până în secolul al XVIII-lea”.
Dar pentru Bill Hughes
„iezuitismul este absolutul despotismului”, „o societate secretă, un fel de
Ordin Masonic, de o mie de ori mai periculoşi”, care urmăresc două obiective
majore: În primul rând distrugerea Statelor Unite (Vaticanul numeşte
Constituţia americană „un document satanic”) prin controlul asupra
politicienilor din Washington, fie cu bani (Banca centrală americană este
creaţia iezuiţilor implicaţi în ultimele patru secole în traficul de droguri
din Orientul Îndepărtat), fie prin actele teroriste puse la cale ((John Kennedy
a fost asasinat de iezuiţi, atacul de la World Trade Center etc.), apoi
(celălalt obiectiv) ca papa să ajungă supremul dictator al lumii. Iar pentru
înfăptuirea celor două obiective, iezuiţii au creat după al doilea război
mondial ONU (guvernul mondial) şi au declanşat ba conflagraţii mondiale (prima
şi a doua conflagraţie mondială), ba conflicte regionale (de pildă războiul din
Vietnam).
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
10 feb. 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu