Mai
înainte de evidențierea
argumentelor care conferă Bibliei
unicitate desăvârșită,
cuvine-se să arăt de unde și-a
luat numele, adică să examinez originea și semnificația termenului Biblie.
Părerea bibliștilor cu autoritate
este că acest termen provine din grecescul biblía,
care are înțelesul de „cărți mici”. La rândul lui, biblía derivă din biblos,
cuvânt ce desemnează partea
interioară a papirusului, planta din care în antichitate se fabrica „hârtie” de
scris. De altminteri, fapt ilustrat în Iosua
13/5, grecii numeau Biblos portul fenician Ghebal prin care era
importat/tranzitat papirusul din Egipt. Întrucât diversele mesaje scrise pe
acest material erau cunoscute ca biblía,
iată motivul pentru care, cu timpul, termenul a ajuns să exprime toate tipurile
de scrieri (suluri, cărți,
scripturi, documente), ba chiar o colecție de cărți
mici dintr-o bibliotecă. Mult mai târziu, termenul Biblía a fost întrebuințat în latină ca substantiv la singular, de unde a pătruns
în limba română sub forma Biblie.
Vasăzică,
ceea ce înțelegem astăzi prin Biblie, în fond este colecția celor 66 de cărți antice, redactate și succesiv compilate în peste 1600 de ani, colecție pe care Ieronim, autorul Vulgatei (Biblia tradusă
în latină), a numit-o Bibliotheca Divina.
Da, căci respectiva bibliotecă are un catalog sau o listă de cărți acceptate ca Scripturi inspirate și autentice (așa numitul canon
al Bibliei), toate cărțile neautorizate (Evanghelia
după Iuda, Evanghelia lui Nicodim,
Evanghelia după Maria Magdalena etc.)
fiind considerate apocrife și,
ca atare, excluse.
Cum
spuneam mai sus, catalogul fix al Bibliei
cuprinde 66 de cărți (39 fac
parte din Vechiul Testament sau Scripturile ebraice, celelalte 27 alcătuiesc Noul Testament sau Scripturile
grecești), toate aceste cărți fiind scrise sub inspirația divină și numai în parte fiind revelate.
N.B.
Mărturisitorul Petre Țuțea spunea că inspirația și revelația sunt căile Domnului, inspirația fiind definită de el ca favoarea divină, iar revelația ca acțiunea
directă a divinității...
Cât
privește cuvântul canon, acesta provine din ebraicul qané, cuvânt utilizat la început pentru
desemnarea trestiei, care, atunci când nu se găsea la îndemână o bucată de
lemn, servea drept vergea la măsurat. Ulterior, apostolul Pavel a atribuit termenului
grecesc kanón semnificația „reguli de conduită”, întrebuințându-l și
cu sensul de „măsură a marginilor sau teritoriului” repartizat cuiva. În noua
accepțiune apostolică, numai cărțile canonice sunt cu adevărat inspirate și drepte ca firul de plumb, adică demne să fie utilizate
ca îndreptar în stabilirea credinței și
conduitei corecte...
Dar iată
câteva dintre atributele Bibliei,
care fac din ea o carte nepereche:
1)Cu
toate că, așa cum arătam mai sus, Biblia a fost scrisă de mai mulți autori în peste 1600 de ani, ea – potrivit mesajului
transmis și profețiilor ce s-au împlinit în totalitate – înfățișează o
uluitoare coeziune internă;
2)Biblia a rezistat tuturor persecuțiilor la care a fost supusă în multimilenara ei existență și, în plus,
și-a transmis textul cu o
asemenea extraordinară fidelitate, încât face dovada clară că este Cuvântul lui
Dumnezeu;
3)Exactitatea
științifică a informațiilor comunicate (este singurul document istoric ce
amintește în mai multe locuri de
hitiți, iar în cartea Iov, Pământul este văzut/definit ca o
sferă suspendată pe nimic);
4)Marea
onestitate a autorilor (David, Solomon, apostolul Petru etc.), chiar și atunci când aceștia își
descriu înfrângerile, slăbiciunile sau îndoielile (de pildă, Petru s-a lepădat
într-o singură noapte de trei ori de Mântuitor), fapt care-i conferă un plus de
umanism și credibilitate;
5)Atractivitatea
generată de splendida îmbinare dintre simplitatea limbajului utilizat și inegalabila frumusețe a parabolelor cu rol ilustrativ-întăritor, îndeosebi în
Predica de pe munte, mesaj veșnic tânăr, ce musai merge la inimă și-l înțelepțește pe
cititor sau ascultător.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu