Cum a fost trasată granița româno-sârbă în 1919-1920

Unirea Banatului cu România a fost proclamată la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, însă preluarea administrației Banatului de către autoritățile românești s-a desfășurat cu întârziere și cu multe obstacole, datorită ocupației sârbe și franceze.

Revendicat în granițele sale naturale, până la Tisa și până la Dunăre, Banatul a sfârșit prin a fi împărțit între România și Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, în proporție de circa 2/3 României și 1/3 Regatului sârb.

Administrația românească s-a instalat abia în vara anului 1919, unirea fiind consfințită prin intrarea armatei și administrației române în Timișoara la 3 august 1919.

Tratatul  de alianță  secret încheiat la 4/17 august 1916 la București, între guvernul român și guvernele țărilor membre ale Antantei avea ca obiect condițiile intrării României în război, iar principalele sale prevederi  stipulau recunoașterea de către Antantă a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de români din Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina și Banat În schimb România se obliga să declare război Imperiului Austro-Ungar în termen de două săptămâni. Tratatul era însoțit de o convenție militară. Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia recunoșteau României dreptul de a se uni cu teritoriile Monarhiei austro-ungare stipulate și delimitate la Articolul IV al Convenției  care specifica :

„Linia de demarcație va începe pe Prut, la un punct al hotarului de acum între România și Rusia, aproape de Novoselița și va urca acest fluviu până la hotarul Galiției la confluența Prutului cu Ceremușul. Apoi ea va urma frontiera Galiției și Bucovinei și aceea a Galiției, și a Ungariei până la punctul Stog (cota 1655). De acolo ea va urma linia de separație a apelor între Tisa și Vița, pentru a atinge Tisa la satul Trebușa deasupra locului care se unește cu Vișa. Din punctul acesta ea va coborî pe talvegul Tisei până la 4 km în josul confluenței sale cu Someșul, lăsând satul Văsăros-Nameny României.

Ea va urma apoi direcția sud-sud-vest până la un punct de 6 km. La răsărit de orașul Debrecen. Din acest punct ea va atinge Crișul la 3 km, din jos de unirea celor doi afluenți ai săi, Crișul Alb și Crișul Repede. Ea va trece apoi pe Tisa la înălțimea satului Alde, la nord de Szeged trecând la Apus de satele Orosháza și Békéssámson, la 3 km, de care va face o mică curbă.

De la Algye linia va coborî talvegul Tisei până la confluența sa cu Dunărea și apoiva urma talvegul Dunării până la granița actuală a României.”

Tot în Convenție se prevedea angajamentul României de a nu ridica fortificații în fața Belgradului după unirea cu Banatul.

„România se îndatorează să nu ridice fortificații în fața Belgradului într-o zonă ce se va determina ulterior, și să nu ție în această zonă decât forțe necesare serviciului de poliție. Guvernul Regal Român se îndatorează a indemniza pe sârbii din regiunea Banatului, care părăsind proprietățile lor ar voi să emigreze, în timp de doi ani de la încheierea păcii.”

La încheierea Tratatului de Pace problema a fost că Serbia ridica nejustificat pretenții asupra întregului Banat și că aceste revendicări nu se făceau în temeiul vreunui drept istoric, ci a invocării  poziției geografice a capitalei Belgrad și a existenței a cca. 250.000 de sârbi în partea vestică a acestui ținut istoric românesc.

Primul ministru român, I. C. Brătianu, i-a propus regentului sârb Alexandru I ca frontiera să fie  trasată la 10 kilometri de Belgrad și obligația asumată de statul român de a nu ataca niciodată statul sârb, însă acest demers nu a fost acceptat.

La 3 februarie, au fost desemnați opt experți pentru analizarea problemelor teritoriale legate de România și revendicările Serbiei: Sir Ere Crowe, Allen Leeper (Marea Britanie), Andre Tardieu și Jules Laroche (Franța), Giacomo de Martino, Contele Vannutelli-Rey (Italia), Clive Day și Charles Seymour (SUA).

Experții americani au propus împărțirea zonei, britanicii au fost de acord, francezii au insistat ca România să fie recompensată pentru împărțire prin recunoașterea de către Aliați a Unirii Basarabiei. Italienii au opinat la început pentru atribuirea întregului Banat României, dar apoi au fost de acord cu împărțirea regiunii, dacă România primește în compensație Basarabia.

Timp îndelungat românii și sârbii nu voiau să audă de o împărțire, susținând că Banatul nu poate funcționa ca un întreg, dacă este rupt.

Au început atacurile grele. Sârbii pretindeau că românii au venit în Banat în secolul al XVIII-lea, odată cu coloniștii maghiari și germani, iar românii bănățeni erau prezentați ca o populație fără importanță numerică, nejucând niciun rol în civilizația locală. 

În sprijinul acestei teorii, ei aduceau argumentul apartenenței românilor din Banat la Arhiepiscopatul sârb din Carloviț și că după despărțirea de biserica sârbă, nu au obținut decât dioceza Caransebeș, în timp ce sârbii au păstrat Timișoara și Vârșeț. 

Etnograful Jovan Cvijici a afirmat că hărțile prezentate de România sunt contrafăcute pentru a ascunde adevăratul caracter etnic al Banatului. Sârbii au insistat că România trebuie tratată altfel pentru că își trădase loialitatea și a semnat o pace separată cu Puterile Centrale la Buftea- București în 1918.

 La 19 februarie, Goedwin și Davison ajung la Timișoara și se întâlnesc cu generalul francez Farret, cu generalul sârb Gruici, cu episcopul sârb Letici și poartă discuții cu reprezentanții tuturor naționalităților.

Într-o telegramă expediată de delegația americană se arăta că: „Autoritățile militare sârbe au început să trateze Banatul ca un teritoriu ocupat, refuzând să recunoască Consiliul Național Român, au numit un comisar guvernamental al Banatului, pe care însă primarul Timișoarei refuză să-l recunoască. Consiliul Național Sârb și-a impus controlul complet asupra comitatului Torontal și a unei părți din Timiș și continuă să-și extindă autoritatea asupra întregii provincii bănățene. Patrulele militare sârbești au comis mai multe infracțiuni asupra locuitorilor, deposedându-i ilegal de bunurile materiale, fără ca autoritățile lor să pedepsească excesele soldaților. Din aceste motive, există o stare de nemulțumire în Timișoara.

Sunt semnalate agitații și frământări datorită trupelor de ocupație. Din Anina au fost luate de sârbi toate stocurile de cărbune. Lipsa de hrană și prețuri mari accentuează starea de spirit de nemulțumire a populației. În Timișoara, din 15.000 de muncitori, 4.000 sunt șomeri.

Pe acest fond s-au derulat și unele acțiuni ale lui Otto Roth de socializare a orașului. Acest Otto Roth joacă două roluri: de comisar maghiar și de comisar al poporului, încercând să facă din Banat o republică independentă”. 

În peisajul politic internațional intră regina Maria a României, care susținuse neîncetat cauzele Aliaților, si care a purtat discuții cu George Clemenceau, George al V-lea și cu ministrul de Război al Marii Britanii, Winston Churchill. Apoi cu președintele SUA, Woodrow Wilson. 

La 23 mai se reiau discuțiile la Comisia Teritorială. Șeful comisiei l-a întrebat pe Brătianu:

„Care ar fi în Banat o frontieră potrivită pentru România, în cazul în care comisia ar fi de părere că o parte va trebui cedată Serbiei?”

Brătianu a răspuns că niciodată nu va semna un tratat care n-ar atribui României în întregime Banatul.

Hotărârea Consiliului Suprem, din 21 iunie, privind divizarea Banatului a fost primită cu indignare.

Au avut loc mitinguri în Transilvania și Vechiul regat. 

La sfârșitul lunii aprilie, generalul Charles De Tournadre, primește ordinul cu privire la sprijinirea acțiunii militare române și de înlocuire a administrației maghiare cu cea românească, în partea de est a Banatului, conform hotărârilor Conferinței de Pace.

 În ce mod a fost trasată granița româno-sârbă în 1919-1920

În cazul Banatului, profitând și de intransigența lui Ionel Brătianu, care nu dorea să discute nicio variantă a împărțirii acestuia între România și Serbia, puterile occidentale au trasat o graniță extrem de dureroasă prin mijlocul acestei regiuni, până atunci perfect unitară din punct de vedere economic, social sau cultural.

Marile puteri învingătoare în primul război mondial, care la Conferința de pace din 1919-1920 și-au asumat răspunderea de a trasa noile granițe dintre statele Europei centrale și răsăritene, au luat unele decizii care la prima vedere pot părea cel puțin bizare.

S-a motivat această decizie prin criteriul etnic, adică acele zone și localități ale mozaicului bănățean care aveau mai mulți sârbi au fost date Serbiei și cele care aveau mai mulți români au trecut la România (celelalte naționalități bănățene nu au fost luate în calcul).

De pildă, dacă o localitate avea 90% populație germană, 5% români și 4% sârbi, era dată României. Dacă sârbii aveau 5% și românii 4%, era dată Serbiei. Aparent în aceasta a constat toată filosofia.

Însă la o privire mai atentă putem constata că nici acest principiu etnic nu a fost respectat de-a lungul întregii granițe. Românii, de pildă, erau nemulțumiți, pe bună dreptate, că nu primiseră cercurile (plasele) Vârșeț și Alibunar, unde dețineau majoritatea absolută a populației, și nici Banloc și Jimbolia, unde predominau șvabii, dar elementul românesc era superior numeric celui sârbesc. (Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. II, București, 1989, p. 480.)

Ulterior, prin acorduri bilaterale, s-au făcut unele schimburi de localități, astfel încât Banloc și Jimbolia au trecut totuși în posesia României.

Dar și sârbii ar fi avut motive să fie nemulțumiți, întrucât și astăzi zonele Clisurii de sus, între Baziaș și Moldova Veche, și Poliadia (cursul inferior al Nerei) sunt net majoritar sârbești, însă au fost atribuite României.

Mereu ne-a mirat această decizie a Conferinței de pace, întrucât acest teritoriu (colțul de sud-vest al județului Caraș-Severin), deși separat de Serbia la sud prin Dunăre, ceea ce ar putea justifica argumentul găsirii unei frontiere naturale, se află însă într-o perfectă continuitate către vest cu teritoriul sârbesc, fiind uneori despărțite doar de râul Nera.

Vizitele la fața locului din ultimii ani ne-au lămurit oarecum lucrurile pentru înțelegerea luării unei asemenea decizii bizare. Chiar în apropierea graniței se află patru mânăstiri sârbești străvechi, întemeiate după tradiție de Sfântul Sava în secolul al XIII-lea: Baziaș, Zlatița, Cusici și Kalugerovo.

În ultimele două cazuri, mânăstirile sunt despărțite prin frontieră de localitățile cu același nume. Credem că aceste mânăstiri, care ar fi putut deveni centre de spiritualitate și de patriotism sârbesc și obiect al unor ample pelerinaje religioase, au fost trecute în mod forțat pe teritoriul românesc, împreună cu toate satele sârbești din spatele lor.

Ele ar fi putut reprezenta pentru sârbi, la fel ca și mânăstirile din Kosovo sau din Fruška Gora, un nucleu spiritual ortodox foarte puternic.

Rămase izolate chiar pe graniță, ele au devenit inutilizabile, degradându-se și chiar ruinându-se în timp.

Probabil ca o monedă de schimb pentru pierderea acestei regiuni, Serbia a fost recompensată cu cercurile românești Vârșeț și Alibunar.

Firește, este numai o concluzie trasă pe teren și fără o bază documentară din încâlcitele negocieri de pace din 1919-1920.

Însă este o încercare de lămurire a unei situații care altminteri pare complet inexplicabilă.

Multe generații de români din Serbia și de sârbi din România au devenit victimele acestei decizii, cu tot ce a urmat în cei aproape 100 de ani de atunci.

Creionul celor mari poate marca profund viața unor întregi comunități.

Surse:

http://adevarul.ro/locale/timisoara/razboiul-rece-romania-serbia-banat;

Mircea Rusnac – http://www.vestul.ro/stiri/5630/in-ce-mod-a-fost-trasata-granita-romano-sarba