Ce
se mai poate scrie de femeie,
În
viaţa asta hărăzită nouă,
De
n-ar mai fi, lumina-ar fi scânteie
Şi
iarba curţii n-ar mai şti de rouă.
Am
fi neştiutori de frumuseţe,
Nu
am mai şti cum binele se face,
Să
nu greşim, cine să ne înveţe?
Ar dispărea şi cât mai este pace.
Nu am simţi în inimă iubire,
Nu
am simţi în suflete căldură,
Nu
ar şti viaţa şi de fericire,
N-am mai putea vorbi cuprinşi de ură.
Nădejdea
ar pieri în fiecare,
Nu
ne-ar mai străluci în ochi credinţa,
Nu
am putea-n genunchi cere iertare
Şi-ar dispărea
definitiv voinţa.
Dar
peste astea poate-am putea trece,
Gândind
nimic că nu-şi
mai are rostul,
Că
de nu-i cald e bine-a fi şi rece,
Că
poţi trăi o viaţă ca şi prostul.
Însă
fără femeie nu se poate,
Priviţi-o ca pe-o mamă,
unde este,
Aşa
e înainte ea de toate,
Cea
mai frumoasă cu copii poveste.
Ea
lângă fiecare e o zână,
Numai
cu ea nu mai simţim urâtul,
Când
la Biserică plecăm de mână
Doar
ea arată Domnului pământul.
La
mulţi, mulţi ani! Femeilor iubite,
Nuntă
de aur, voi gingaşe flori,
Numai
cu noi, cu noi şi nelipsite,
Îngerii
noştri veşnic păzitori.
CONSTANTIN
MÎNDRUŢĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu