Evenimentul
zilei vă prezintă, astăzi, un document istoric care devoalează dedesubturile
uneia dintre cele mai interesante povești din
istoria României, fapte care au influențat decisiv
evoluția ulterioară a statului nostru. Deși contextul
politic de la mijlocul secolului al XIX-lea nu părea să ne avantajeze deloc,
până la urmă, cu ajutorul tactului și al diplomației, Moldova și Muntenia au
reușit să realizeze ceea ce își
propuseseră: Unirea. În tot acest joc complicat, o importanță hotărâtoare
a avut-o poetul Vasile Alecsandri. Fără implicarea acestuia probabil că alta ar
fi fost, astăzi, soarta poporului român.
Războiul Crimeii, inițiat de Rusia în 1853 împotriva
Imperiului Otoman, care a dus la ocuparea Principatelor Române de către
muscali, a speriat marile puteri – Franța, Anglia și Austria –,
nevoite să intre în război alături de turci.
Europa va reuși să-și găsească o
oarecare liniște după semnarea Tratatului de la Paris, în anul
1856, când „principatele dunărene”, ajutate să scape de amenințarea rusă, au
fost nevoite să se alinieze dorințelor puterilor garante.
România rămânea vasala Imperiului Otoman, dar măcar Rusia
țaristă își încetase
expansiunea spre Europa Centrală și spre Balcani. Tratatul din 1856 mai
prevedea ceva: se înființau și convocau imediat Adunările ad-hoc, menite să exprime
voința populației cu privire la organizarea definitivă a Principatelor.
Misiune diplomatică dificilă
Așa că, în anul 1859, printr-o subtilă interpretare a
acestui paragraf, colonelul Alexandru Ioan Cuza este proclamat Principe
Domnitor al Moldovei (5 ianuarie) și al Munteniei (24 ianuarie),
exprimând, cu alte cuvinte, voința celor două principate, în condițiile în care
tratatul nu prevedea expres domnitori diferiți la Iași și la București.
„Cuvântul magic de unire răsuna în toate gurile. Hora
Unirii se cânta, se dănțuia de poporul întreg, și fiecare om își uitase
nevoile pentru ca să se îngâne voios cu sperările unui viitor plin de
ademeniri”, nota, pe atunci, nimeni altul decât autorul Horei Unirii, Vasile
Alecsandri.
Euforia a ținut câteva zile și nopți, timp în
care Alecsandri a fost „uns” de Cuza, bunul său prieten din tinerețe, ministru
de externe. Treptat, bucuria generală s-a atenuat, iar autoritățile au
început să se gândească la proclamarea Unirii. Lucru destul de dificil,
întrucât reacțiile marilor puteri vizavi de dubla alegere a lui Cuza nu
erau tocmai pozitive. Pentru a-i îndupleca pe englezi, cei mai puternici
adversari ai Unirii Principatelor, Cuza l-a trimis pe Vasile Alecsandri într-o
misiune diplomatică, „spre a transmite diverse depeșe importante
înaltelor curți”.
Prima destinație: Paris
Drept pentru care, la începutul lui februarie 1859,
Vasile Alecsandri pleca spre Occident, într-o călătorie dificilă și plină de
primejdii. După 7 zile, poetul sosea la Paris și cerea
audiență la contele Walewski - fiul natural al lui Napoleon Bonaparte cu o nobilă
poloneză -, cel care conducea politica externă a lui Napoleon al III-lea.
Acesta îl asigură de toată simpatia Franței, dar precizează că „Turcia și Austria
sunt împotrivitoare Unirii Principatelor” și că „Englitera sprijină sistematic
politica Turciei”. Cât despre sprijinul concret al Franței, numai
împăratul Napoleon al III-lea se putea pronunța.
Întâlnirea cu Napoleon
Deși credea că are să aștepte multă vreme până să fie primit
în audiență de împăratul Franței, Alecsandri a avut surpriza să fie chemat chiar a doua
zi. Iată cum îl descrie Alecsandri pe Napoleon al III-lea la întâlnirea din
Palatul Tuilleries: „Glasul lui plin de blândeță, zâmbetul încurajator,
căutătura binevoitoare, alinară pe loc neastâmpărul inimii mele. Împăratul
luă din mâinile mele scrisoarea autografă a prințului Cuza, se
puse pe un jilț de marochin și îmi făcu
semn să șed alăturea de el. (…) Napoleon
e de stat mijlociu; părul său începe a încărunți; tipul obrazului nu seamănă
cu cel al moșului (n.r. – Napoleon I), dar are un caracter de energie însoțit de o
blândeță fermecătoare”.
Bani și arme de la Împăratul Franței
Toate temerile lui Alecsandri s-au evaporat în momentul
în care Napoleon s-a arătat interesat de soarta românilor. „N-avem nimică”, i-a
răspuns poetul, „ne găsim săraci de toate, și de arme, și de ofițeri cu
experiență”. „Prea bine”, i-a răspuns Napoleon. „Aprobez dorința românilor și le dăruiesc
10.000 de puști cu capsule”. Iar lucrurile nu s-au oprit aici. Alecsandri i-a cerut,
timid, din partea poporului român și 6.000.000 de franci. „6.000.000
numai?”, a răspuns binevoitor Napoleon. „Nu cred să poată ajunge o asemine sumă
la nevoile unei nații care voește a renaște și a se
organiza. Hotărâți-vă, mai bine, la un împrumut de 12.000.000 de franci;
scrie îndată principelui Cuza să-ți trimită împuternicire legalizată”.
Sfaturi înțelepte
În ceea ce privește problema unirii, Napoleon l-a
sfătuit „a nu întârzia nicidecum călătoria la Londra, căci acolo este
adevăratul câmp al misiei dumitale. La Londra vei găsi oarecare prevenții în contra
alegerii Domnului, ceea ce este o încălcare a Convenției”.
La final, Împăratul Franței i-a dat un
sfat prețios lui Alecsandri vizavi de proclamarea Unirii:
„Nu se cuvine acum, deodată, să faceți un al doilea pas, căci însăși Franța, deși vă este
favorabilă, nu v-ar pute apăra în contra acusării de călcare a Convenției. (…) Cătați a vă
recomanda Europei prin înțelepciunea reformelor din lăuntru, precum v-ați recomandat
prin patriotismul de care ați dat dovadă și să vă pregătiți, nu a silui
evenimentele, ci a profita de cursul lor”.
Cum i-a înduplecat poetul pe englezi
Așadar, adevărata misiune a lui Alecsandri urma să înceapă.
A doua zi, dis-de-dimineață, poetul face un drum de 10 ore până la Londra, pe mare și „cu drumul
de fer (n.r. – calea ferată)”. Ajuns acolo, i-a scris deîndată lordului
Malmersbury, ministrul afacerilor străine - care, până la urmă, a jucat unul
dintre cele mai importante roluri în Unirea Principatelor -, rugându-l să binevoiască
a-i acorda o audiență. În acest răstimp, Alecsandri l-a vizitat pe
ambasadorul Franței la Londra, ducele Malacof. Acesta i-a spus direct că „rolul
dumneavoastră este greu, chiar displăcut, căci miniștrii Reginei
sunt foarte preveniți contra actelor ce ați desăvârșit în
Camerele din Iași și din București”. Ducele Malacof l-a mai avertizat
și de faptul
că ambasadorul Turciei „a răstălmăcit cauza dumneavoastră cu multă dibăcie.
Probați-le că sunteți oameni practici și că voiți a respecta
tratatele ce aveți cu Imperiul Otoman, altminteri veți pierde
timpul în zadar”.
Primit în Anglia ca particular
Prețios sfat căci, după câteva zile, Alecsandri a fost primit
de lordul Malmersbury, dar neoficial, întrucât Anglia nu recunoștea alegerea
Domnitorului. Ministrul de externe i-a transmis, încă de la început, că l-a
primit ca pe o persoană particulară.
Povestește chiar Alecsandri: „Se făcu o scurtă tăcere,
după care lordul luă cuvântul cu un ton foarte sever și zise:
Domnul meu... Cele de pe urmă evenimente din Principate au avut un caracter de
neorânduială și de dispreț pentru Convenție, care ne-a
surprins de la un popor ce invocase protecția puterilor occidentale. Sub
înrâurirea unui partid violent, voturile Camerelor s-au rătăcit și au ridicat
același Domn pe ambele tronuri ale Principatelor, act contrar Convenției, care
stipulează că fiecare Principat va avea Prințul său stăpânitor”.
Moment de inspirație decisiv
Cu alte cuvinte, oficialii englezi erau influențați de
ambasadorul Turciei, care prezentase tendențios situația din
Principate. Aici a fost momentul de mare inspirație al lui Alecsandri, care a
decis, în mare măsură, viitorul României. Sfătuit bine de ambasadorul Franței și de Napoleon
însuși, scriitorul a ales să le dea englezilor garanții în ceea ce
privește Imperiul Otoman, dar și asigurări că România și Anglia vor
avea schimburi economice reciproc avantajoase. „Mylord, rapoartele pe care
le-ați primit de la Constantinopol cuprind acusări foarte
grave în contra nației mele. (…) Au atribuit României planuri
gigantice care, nenorocire pentru noi, sunt astfel de rău inventate, încât ele
cad și dispar sub ridicul”.
Alecsandri îl asigură pe lordul Malmersbury că
Principatele nu au absolut nimic cu Turcia ba, din contră, aceștia uneltesc
la stabilitatea Europei: „Nu cumva ei voiesc să încorporeze Rusia, sau Austria?
Poate că țintesc mai departe? La cucerirea Parisului, a Londrei? Cine știe?”.
Garanții economice
Alecsandri îi dezvăluie și adevăratele planuri ale
Principatelor, spunându-i lordului că „voim a profita de rodul pământului
nostru spre a introduce la noi, prin canalul schimbului comercial, confortul
civilizației reprezentat de productele minunate ale industriei engleze”.
Punct ochit, punct lovit! Lordul Malmersbury s-a descrețit imediat și i-a
transmis lui Alecsandri mesajul care avea să decidă soarta neamului nostru:
„Dacă Românii se vor ocupa de îmbunătățirile din
lăuntru și de dezvoltarea comerciului lor, Englitera le va
conserva stima ce merită oamenii practici”.
Iar poetul nu s-a lăsat până nu i-a explicat faptul că,
din contră, alegerea unui singur domnitor nu face altceva decât să respecte
Convenția, prevalându-se de faptul că aceasta nu stipula în mod expres alegerea
unor domnitori diferiți în Principate.
Misiunea diplomatică a lui Alecsandri din anul 1859 a
fost un mare succes. Unirea celor două principate a fost recunoscută de marile
puteri, iar pe 1 iulie 1866 se adoptă Constituția, care a consfințit denumirea
oficială România.
Adunările ad-hoc
Lucrările Adunării ad-hoc a Țării Românești s-au desfășurat între 30
septembrie/12 octombrie -10/22 decembrie 1857, cu participarea a 28 de mari
proprietari, 14 mici proprietari, 20 de deputați orășeni și 15 deputați țărani. La
8/20 octombrie, Constantin A. Kretzulescu a prezentat o rezoluție care
cuprindea cereri asemănătoare rezoluției din Moldova și care a fost
votată a doua zi în unanimitate. Divanurile ad-hoc, alese în 1857, au cerut
unirea Moldovei și Țării Românești într-un
singur stat numit România, cârmuit de un prinț aparținând unei
dinastii europene și beneficiind de autonomie și
neutralitate. Cererea domnului străin, care, astăzi, poate nedumeri,
era determinată de dorința de a pune capăt luptelor pentru domnie între familiile
boierești, lupte folosite de marile puteri vecine pentru a interveni în afacerile
interne ale principatelor.
Cuza, erou național
Alegerea lui Cuza și la București a produs
în întreaga țară o puternică explozie de entuziasm. În ziua de 5 februarie 1859,
domnitorul Cuza a fost oaspetele orașului Focșani. Mii de
oameni i-au ieșit în cale în drumul dinspre Mărășești, pe unde
venea de la Iași. În cinstea domnitorului, s-au ridicat pe șosea, pe ulițele pe unde
trebuia sa treacă și, în fața curții boierilor Dăscălescu, patru arcuri
de triumf, împodobite cu verdeață și înfășurate în pânză tricoloră. Aproape
1.000 de felinare improvizate în grabă, 150 ceaune și 650 ulcele
de tuci cu smoală sau păcură erau așezate pe ulițe, pentru a
se aprinde și a lumina feeric orașul. S-au mai
ridicat în oraș, mai multe piramide, acoperite cu frunze de brad și pe care
ardeau lumânări și felinare. Mai în toate casele s-au arborat steaguri,
s-au împodobit porțile cu verdeață și la ferestre, toata noaptea au ars
lumânările bucuriei obștești.
Salve de tun
Divanul Ad-hoc, aproape în unanimitate unionist, și-a început
activitatea la 22 septembrie 1857 în Palatul Ocârmuirii, pe locul căruia se
află azi frumosul Palat al Culturii. Deschiderea Divanului Ad-hoc a fost anunțată ieșenilor în
acea zi, la orele 7 dimineața, prin 9 salve de tun. Prin mijlocul șirurilor de
soldați, în mare uniformă, așezați în fața Palatului,
au trecut deputații, au trecut și cei 15
deputați pontași, la vederea cărora soldații țărani,
călcând disciplina militară, au strigat: „Trăiască deputații noștri!” Pentru prima
dată, pe aceeași bancă cojocul țărănesc s-a așezat lângă
haina scumpă a boierului deputat. „Voim să scăpăm, să ne răscumpărăm, să nu mai
fim ai nimănui, să fim numai ai Țării și să avem și noi o Țară!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu