Eminescu în Maramureş

 Astăzi e tot mai greu să răstorni anumite mituri. De îndată ce ele s-au făcut cunoscute și viața poetului Mihai Eminescu a fost scrisă romanțat, mulțimile vor accepta tot mai greu adevărul. Sunt șapte biografi ai lui Eminescu și multe din trimiterile de la subsol sunt greșite. Gala Galaction, Nicolae Petrache, Nicolae Zaharia, George Călinescu, Eugen Lovinescu (cu romanele sale), George Munteanu și Petru Rezuș sunt semnatarii acestor biografii monumentale. Însă, „din informația lăsată la o parte, au construit un alt Eminescu, un Eminescu refăcut. Eminescu cel ocolit de biografii săi”.

După cum susţine marele eminescolog Nicolae Georgescu: „Lupta pentru Eminescu a început în 1977. Acum apare publicistica volumul 9, volumul 10 apare în anul 1989, în timpul Revoluţiei. Volumele 11, 12, 13, ca şi cele cinci volume de publicistică au atras atenţia încă de la publicarea lor. Societatea totalitară s-a îngrijit de Eminescu. Decretul 71/1951 al Consiliului de Miniştri încurajează recuperarea operei eminesciene. Eminescologi ca Perpessicius  care orbeşte în manuscrise, Aurelia Rusu  care e în Franţa, noul colectiv din 1977 continuă cercetările; Alexandru Oprea, Dumitru Vatamanic şi Petru Creţia”.

Georgescu susţine că este necesar un Institut Eminescu, deoarece Vatamaniuc are 83 de ani, Creţia e mort, iar alţii nu mai există. Este nevoie de 6-10 oameni, pentru că sunt multe ziare şi documente încă nerăsfoite şi acoperite de praf la Academie. Toate aşteaptă „ochiul tânăr” să le vadă dar, din păcate, nu mai sunt fonduri pentru cercetare. Deşi există enorm de multe informaţii care au circulat în timpul lui Eminescu, după Eminescu. A venit vremea să citim numeroasele colecţii de presă, documentele de arhivă încă neatinse. Ceea ce s-a deteriorat, zice eminescologul Nicolae Georgescu, este tezaurul de manuscrise: „toţi au vrut să-l vadă, să-l pipăie, caietele lui Eminescu sunt astăzi greu de cercetat. Poetul şi le-a făcut din ce hârtie avea la îndemână. În rest, totul e nou, dincolo de manuscrise”.

Eu mi-am propus să vă vorbesc despre această noutate, Eminescu în Maramureş, pentru că biografii sunt foarte curioşi să numere banii din chete şi aproape indiferenţi la preumblările prin lume ale poetului.

În Revista România literară nr. 14 / 12-18 aprilie 2000, p. 11, a apărut articolul intitulat „Un traseu al lui Mihai Eminescu”, semnat de Graţian Jucan.

Graţian Jucan a publicat mai multe studii despre Eminescu; el a făcut o adevărată obsesie pentru poet. S-a născut în Câmpulung Moldovenesc în 1929, face studii de filologie la Cluj-Napoca, între anii 1949-1953 şi se întoarce la Liceul „Dragoş Vodă”, unde a fost elev, să predea limba şi literatura română. Ultimii ani din viaţă i-a trăit la Satu Mare, unde se afla fiul său. Aici se stinge din viaţă, la vârsta de 84 de ani, în anul 2013.

În articolul său din România Literară, Graţian Jucan arată că în anul 1869, după Cronologia lui Eminescu din Opere 1930, semnată de Perpessicius, Eminescu era sufleor al Teatrului Naţional încă din 1868, iar din aprilie 1869 porneşte cu trupa Pascaly prin Moldova şi Bucovina. Dumitru Vatamaniuc în Cronologia sa 1850-1889 din Opere, vol. XVI/1989, nu aminteşte aici un cuvânt despre acest turneu. În 21 martie 1969, contractul lui Mihai Eminescu cu Teatrul cel Mare a expirat. În aprilie ia fiinţă, la Bucureşti, Societatea „Orizontul” de pe lângă revista Albina Pindului, din care va face parte şi tânărul poet. Mihai Pascaly a pregătit, în primăvara şi vara acelui an, un turneu în Moldova (Bucureşti – Galaţi, Iaşi, Cernăuţi – Botoşani). Şi Caragiale confirmă că „în primăvară, poetul a plecat cu o trupă ambulantă de teatru în Moldova. Dar de la Galaţi Eminescu se întoarce la Bucureşti. Pentru că la Iaşi sau Cernăuţi, T.V. Ştefanelli scrie că nu l-a văzut. Dorinţa de a face studii superioare l-a făcut să abandoneze teatrul. ”.

Acest lucru îl scrie şi Iosif Vulcan, în revista Familia Nr. 2 din 13 ian. 1885, când îi publică pentru prima dată şi portretul..„O presiune ardentă îl îndeamnă atunci să intre în serviciul Thaliei. La 1868 se angajează în trupa lui Pascaly, care în două rânduri dete reprezentaţiuni şi prin părţile noastre. Atunci l-am văzut pentru prima oară. Era sufleor al trupei. Doi ani de zile petrecu dânsul în calitatea aceasta, având ochii ţintiţi spre un scop mai înalt, pentru care făcea serioase studii literare”.

În romanul Geniu Pustiu (scris între 1868 – 1871) prin intermediul personajului său, tânărul poet mărturisea: „o dorinţă nestrămutată, o sete arzătoare de studiu se trezise în mine”.

„Așadar – scrie Jucan – forțe sufletești latente acumulate treptat s-au dezlănțuit, așa cum cu doi, trei ani în urmă își descoperise vocația poetică, iar teologilor de la Blaj le declară că a venit în Ardeal pentru a culege folclor în ideea de a deveni poet. Tot așa cum, în chip conștient, devine însetat de cunoaștere, care îl va stăpâni de fapt toată viața”. În luna iunie 1869, Cercul literar „Orizontul” îl desemnează pe Mihai Eminescu, împreună cu Scipione Bădescu și V. Dumitrescu, să culeagă folclor. Poetul mai rămâne câtva timp la București, sprijinit de fratele său, ofițer Iorgu.

Timpul liber și-l petrece învățând, citind, scriind și traducând. În vară poetul se îndreaptă spre Sibiu unde, cu câțiva ani înainte, și-a terminat gimnaziul, după cum susține Slavici în articolul „Eminescu și Ardelenii”.

În 9 iulie îl găsim la Sibiu, unde semnează cu propria mână în registrul de vizitatori al Muzeului de Naturale. Aici se întâlnește cu cunoscuți de-ai săi și află de pregătirile Asociației „Astra”, cu care va pleca la Șomcuta Mare, în Țara Chioarului.

În acest scop avem și argumentul lui Perpessicius din Opere, vol. VI, Literatura populară, Editura Academiei, București, 1963, p. 13.

„În 29 august 1866, în adunările Astrei de la Alba Iulia, Eminescu va asculta discursul ”.despre unificarea ortografiei limbii române a lui T. Cipariu. Un al doilea fapt de folclor, scrie Perpessicius, este Adunarea generală a Astrei, din 10-11 august, ce a avut loc la Șomcuta Mare, în discursul de o lirică elevație, «Poporul român în poezia sa», susținut de Iosif Vulcan”.

Întorcându-ne la prelegerea care s-a citit în adunarea de la Șomcuta a Astrei din 10 aug., pe care o găsim publicată în Nr. 32, 33 și 34 și Familia, pe luna august 1869, vom descoperi că din acest discurs Eminescu va fi inspirat în viitor pentru poezia „Doină”. Aici, pe lângă această conferință susținută de Iosif Vulcan, s-au discutat probleme care-l interesau direct pe poet: ”. Înființarea unei catedre de limba și literatura română la Universitatea din Viena, regulamentul de folosire a bibliotecii Astra, proiectul înființării unei tipografii a „Asociațiunii”, proiectul tipăririi unor cărți. Așa se explică însemnările de pe manuscrisul poetului din primul an de studenție vienez. Prelegeri pentru Maramureș, la care se gândea să participe sub auspiciile Astrei”. Însemnările nu s-ar fi născut, zice Jucan,dacă poetul nu ar fi participat direct la Șomcuta, în inima Țării Chioarului, în 10-11 august 1869. Așadar, traseul lui Eminescu a fost altul decât cel scris până acum de biografii București – Galați  - Iași – Cernăuți – Botoșani. Cel adevărat este cel propus de noi: București – Galați și retur, București – Sibiu – Șomcuta Mare – Sighetu Marmației – Borșa – Bucovina și Botoșani.

Din Șomcuta, poetul a plecat acasă, la Ipotești, unde terenul era pregătit de frații mai mari – Șerban, Nicolae și Iorgu, pentru ca Mihai să studieze la Viena, unde părintele său este hotărât să-l întrețină la studii superioare.

Poetul scria că: „oarecare noblețe de inimă, nu i-am putut niciodată disputa, și el a voit să-mi dea pentru abnegațiunea mea o satisfacere în înțelesul splendid, trimițându-mă în străinătate pentru câțiva ani”.

Acest lucru se datorează şi scrisorii pe care i-a trimis-o Iosif Vulcan.

„Apoi s-a întors la casa părintească pe care o părăsi, părintele său odată neştiind unde se află fiul său iubit, s-a adresat la subsemnatul pentru a-i da informaţii. Reîntors, fu primit cu bucurie şi părintele său îl trimise la Universitatea din Viena”. (Familia, nr. 2, 13 ian. 1885)

În vara anului 1869, Eminescu s-a aflat la Şomcuta, în compania lui Iosif Vulcan şi a domnişoarei Constanţa Dunca de Şieu.

Iată ce scrie Iosif Vulcan în Familia, nr. 32 din 22 august 1869:

„Scriitorul acestor rânduri a fost unul dintre cei ce a susţinut ca adunarea de anul acesta să se ţină la Şomcuta. Cu plăcere mărturisesc că nu ne-am înşelat în aşteptările noastre. Încă din preziua adunării pe străzile comunei româneşti Şomcuta, unduia o mulţime de oaspeţi adunaţi din toate părţile Sălajului, şi din Comitatele Satu Mare, Maramureş, Dăbâca şi din alte locuri din Transilvania.

O bucurie sinceră a cuprins întregul public adunat în acea zi, când au aflat că binemeritatul bărbat domnul George Bariţiu a sosit la Şomcuta pentru a participa şi domnia sa la adunare. Între oaspeţii de vază puturăm saluta şi pe domnişoara Constanţa Dunca, venită din depărtare anume să participe la această serbare naţională”.

Printre oaspeţii înalţi se numără şi Iosif Vulcan şi vicarul Maramureşului, Mihai Pavel, din Slatina, însoţit de avocatul Ioan Mihalyi de Apşa şi profesorul Ioan Buşitia, din Sighet.

„În preseara adunării, o mare parte din oaspeţi se adunară în ospătăria improvizată la pretoriu să petreacă laolaltă în conversaţii plăcute până târziu în noapte”.

În dimineaţa de 10 august, cu toţii s-au adunat la biserică, la ora 7.00. La ora 9.00, participanţii se adună în frumoasa sală a pretoriului. Preşedintele adunării a fost ales V.L. Pop, care ţine un mic discurs. Vasile Buteanu, primarul Şomcutei Mari, salută adunarea în numele locuitorilor Districtului Cetăţii de Piatră.

Preşedintele anunţă că vor susţine conferinţe dl. George Bariţiu, Iustin Popfiu, Rusu, Iosif Vulcan şi Buda. Pentru o mai bună exemplificare prezentăm o parte din lucrarea lui Iosif Vulcan. Motto „Frunză verde de negară/Vai, sărmana, biata ţară,//Străinii te calicesc/ Şi ciocoii te hulesc”

„Poporul român în poezia sa”

(s-a citit în adunarea de la Şomcuta a Asociaţiunii Transilvaniei), 10 aug. Nr. 32 1869, Familia

 „Dacă vrem să studiem şi să cunoaştem caracterul unui popor, nu trebuie să recurgem la operele învăţaţilor, ci numai să consultăm poezia sa populară. Poezia populară este oglinda cea mai fidelă în care se reflectă caracterul unui popor.

Aceasta ne arată dacă un popor poate să prospere şi să aspire la un viitor strălucit, şi dacă acela e vrednic de stimă, de compasiune sau de dispreţ.

Poezia populară, zice Haşdeu, este ecoul cel mai fidel al ideilor naţionale. Poporul nu ascunde mimica, alteori conţine secrete preţioase. Poezia populară este istoria unei naţiuni. Ea consemnă tradiţiile, moravurile, datinile, faptele glorioase, luptele, învingerile.

Studiul poeziei populare ne oferă o ocupaţie plăcută pentru preţul creaţiei literare.

Suntem printre naţiunile care avem o poezie populară bogată, dacă istoria n-ar fi consemnat nimic ne-ar fi salvat poezia populară. Să nu credeţi că exagerez.

O poezie populară românească publicată cu ani în urmă într-o foaie la Paris, s-a bucurat de recunoaşterea în faţa tuturor literaţilor. Doinele, horele şi baladele s-au tradus în limbile culte la Paris, Londra şi Roma.

Ex: poezia sabinelor, Traian, căpitan din Roma, Gruia care a eliberat Buceagul, Cântecul lui Dragoş.

Dragoş mândru ca un soare/ A plecat la vânătoare.- epopeea lui Dragoş este o cale de inspiraţie pentru un poet modern, şi apoi cântecul lui Ştefan cel Mare. Acestea au fost cântece ale bărbaţilor, dar să ascultăm şi cântecele femeilor.

Frunză verde pălămidă/Plină-i ţara de omidă./Când s-a repezi prin gloate/Să deie sărut de moarte.Aș îndruma domnişoarele să ajungă la ţărăncuţe, să înveţe cântecul de dragoste „Păunaşul codrilor”, vor iubi învingătorii, lupta ţăranilor care nu au avere, numai limba şi patria – ei sunt gata să moară pentru ţele.

„Decât la străini cătană/Mai bine la oi cu pană/Dar decât să fiu la nemţi/Mai bine să mor în Stremţ/Decât să fiu la husari/Mai bine-n furci de stejari”

Sau

„Ungur cu sumanu scurt /Nu şede-n Moldova mult/Şi te du în ţara ta/De-ţi mănâncă slănina

sau  

  Muscăleasca-oi învăţa/Când eu limba mi-oi tăia/Când va creşte grâu în tindă/Şi va ajunge spicu-n grindă. Sau   Corbi, corbi, frăţioare,/Ce tot croncăneşti la soare./Aş mânca rărunchi de cal/Aş bea sânge de muscal./Aş mânca foi de stejar/Aş bea sânge de tătar”.

Dacă ar cuteza să insulte poporul român cineva, i-aş da repede un  răspuns:

„Vrăbiuţă de pe deal/Zbori degrabă în Ardeal/Şi te-ntoarce de mi-i spune/Ori veşti rele, ori veşti bune,/Du-te vezi dacă mai sunt/Fraţi de-ai mei pe acest pământ”.

Şi ultimele 4 versuri, ce ar face onoare lui Shakespeare:

„M-am suit la munte-n zori/Şi-am prins fulgere din nori/Şi de-acolo, din ’nălţime

L-am izbit în duşmănime”.

După aceste prelegeri, la ora 14.00 se va da un banchet în sala improvizată, unde vor fi prezente peste 200 de persoane. Acum se închină mai multe toasturi. Iosif Vulcan închină pentru poporul român, domnul Cucu pentru domnişoara Constanţa Dunca de Şieu.

La sfârşitul banchetului a început ploaia. În 11 august timpul a fost ploios până seara la 7.00, când cerul s-a mai înseninat. Acum, Iosif Vulcan face o descriere a balului, care a început seara pe la ora 9.00 şi a strâns peste 600 de persoane ce au donat pentru Asociaţie 300 florini.

Vulcan este desemnat să aleagă regina balului şi în acest scop îi va cere ajutorul poetului.

„Când intrai în sala cea mare a Pretoriului era mare înghesuială. Un public foarte numeros de ambele sexe ocupă toată ungherele sălii. Mi s-a umplut inima de bucurie, când am aruncat o privire peste ghirlanda de flori frumos aranjate venite din Cetatea de Piatră (Chioar), Maramureş, Sătmar, Sălaj, Cluj şi din Transilvania.

Cum nu cunoaştem decât puţine fete prezente, l-am rugat pe junele meu cunoscut să-mi însemne numele celor mai frumoase fete, ca să ne putem hotărî care din ele va fi desemnată regina balului. Junele mi-a promis că mă ajută. Mi-a promis că mă ajută, apoi nu l-am mai văzut toată noaptea. Pesemne nici dânsul n-a putut alege dintre atâtea frumoase pe cea mai frumoasă, sau – ce este şi mai probabil – că dânsul într-adevăr şi-a găsit una «cea mai frumoasă» şi în preajma acesteia şi-a uitat promisiunea şi lumea toată.

Văzând atâtea copile gingaşe adunate la un loc, am fost fericit. Erau graţioase, cu rochii minunate, au dansat „chioreana” şi „haţegana”. Balul a ţinut până a doua zi dimineaţa, când l-am întâlnit şi pe junele meu, care mi-a declarat că şi-a pierdut inima.

Petrecerea a decurs cu multă vioiciune, dansurile au fost splendide. Numai un lucru nu mi-a plăcut, că majoritatea fetelor conversau mai mult ungureşte. Un institut pentru educaţia fetelor române este imperios necesar”.

A doua zi după prânz, pe la ora 6.00 seara, în sala cea mare începe conferinţa domnişoarei Constanţa Dunca despre rostul şi drepturile femeilor. Conferinţa a ţinut o oră şi jumătate, iar la final Emilia Raţiu îi va oferi un buchet imens de flori. Toată sala a răsunat de aplauze. Domnişoara ne-a încântat şi cu un cântec. Vulcan recitii din poeziile sale, iar Constanţa Dunca va pleca de a doua zi să ţină o Conferinţă la Sighet, fiind însoţită pe drum şi de poetul Mihai Eminescu, ce se va întoarce acasă prin Bucovina.

Graţian Jucan a stabilit acest traseu al poetului, din vara anului 1869 în Maramureş.

„În ceea ce priveşte cunoaşterea poporului şi a ţării, experienţa de viaţă, în legătură cu ceea ce văzuse şi trăise poetul le pune pe seama întâmplării, dar şi pe ajutorul financiar oferit pentru această călătorie de Constanţa Dunca de Şieu.

„Întâmplarea m-a făcut, mărturiseşte Eminescu în 1882, ca din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciş şi-n curmeziş, până în Tisa şi-n Dunăre”.

Nici bine nu a fost receptat articolul lui Graţian Jucan din revista „România literară”, că pe urmele lui a pornit un alt eminescolog, duşman înrăit al autorului, tot un moldovean, Ion Filipciuc, care demontează pas cu pas călătoria lui Eminescu în Maramureş şi scrie articolul „Un turneu absurd al lui Eminescu” în aceeaşi revistă.

Însă el nu ştie încă nimic despre însemnările lui Iosif Vulcan în revista Familia, referitoare la Adunările Astrei din 10-11 august 1869 la Şomcuta Mare în Ţara Chioarului şi nu cunoaşte nimic despre însemnările lui Iosif Vulcan în revista Familia, referitoare la Adunările Astrei din 10-11 august 1869 la Şomcuta Mare, în Ţara Chioarului, şi nu cunoaşte nimic despre prietenia poetului cu scriitoarea Constanţa Dunca de Şieu.

Filipciuc susţine că poetul nu ar fi putut ajunge în Ardeal din aprilie şi până în septembrie, în anul 1869. Cercetătorul se îndoieşte şi de semnătura lui Eminescu de la Muzeul de Naturale din Sibiu şi se întreabă disperat cu ce bani? Dacă ar fi fost scriitor şi un critic, lesne ar fi înţeles  domnul Filipciuc, că nu există nici o piedică în drumurile de început ale marilor creatori, care cred în călătorie ca într-o formă superioară de iniţiere şi cunoaştere. Pe jos, flămânzi, umiliţi, demni, ajutaţi şi iubiţi de femei, artiştii parcurg distanţe uriaşe din drumul lor de început, în drumul cunoaşterii. Numai „nebunii” zilelor noastre se întreabă cu ce bani, cu ce ajutoare? Cu ce mijloace de transport, cu ce haine, cu ce încălţări? Poetul a fost la un bal în Ţara Chioarului, a dispărut într-o noapte de august cu o fată frumoasă, a doua zi a fost în căruţa vicarului Mihai Pavel, care venea la Sighet şi o aducea şi pe scriitoarea Constanţa Dunca de Şieu.

Filipciuc zice că nimeni nu l-a văzut pe Eminescu prin cafenelele Sibiului în vara anului 1869. Cum îl găzduiesc cunoscuţii pe Eminescu şi nimeni nu lasă o mărturie. Mărturiile s-au pierdut în timp, sau aşteaptă să fie descoperite, ai „puţintică răbdare”, domnule Ion Filipciuc!

Apoi cercetătorul vine cu un alt argument banal, calendarul, stil nou şi stil vechi. Suprapune datele şi zice că Eminescu ar fi fost în acelaşi timp şi la Bucureşti, la cenaclul „Orizont” şi la Muzeul din Sibiu.

Domnul Filipciuc uită că Iosif Vulcan la Şomcuta a vorbit despre „Poporul român în poezia sa”. Conferinţă pe care poetul şi-o conspectează, iar o parte din poezia populară citată de Iosif Vulcan se va regăsi în Doina lui Eminescu.

Ce versuri strălucite aduce în discursul lui Iosif Vulcan, pe care astăzi le regăsim prelucrate de marele poet.

„Cu ce bani şi merinde, straie, încălţări, a călătorit poetul de vreme ce nu mai avea salariu de sufleor?”, se întreabă domnul Filipciuc, care priveşte cu mare neîncredere orice mărturie referitoare la o întâmplare sau alta din viaţa lui Eminescu şi încheie ironic: „Un eminescolog sadic îl poartă pe tânărul poet pe cele drumuri ale Ungro-Vlahiei, Moldovei şi în toată Ţara Ardealului, ba încă şi mai departe, prin Împărăţia Cesaro-Crăiască, mult mai înverşunat decât un condamnat la galere”.

 Însă călătoria lui Eminescu în Maramureş nu este mânată de sadismul celor ce aduc argumente în acest sens, cât mai ales de destinul poetului şi de împlinirea lui spirituală şi cu acest spaţiu unic despre care ştia multe şi îşi dorea să refacă drumul lui Dragoş şi Bogdan în compania unei femei frumoase născută la Botoşani, urmaşa voievozilor de Maramureş.

 Botezul lui Eminescu

Cum era şi firesc, se naşte întrebarea cine a fost femeia care l-a ajutat pe Eminescu să ajungă în Maramureş.

Constanţa Dunca de Şieu s-a născut în anul 1843 la Botoşani şi se stinge din viaţă la Sibiu, în anul 1924.

Este fiica avocatului  Ştefan Dunca, a fost profesoară, scriitoare, prima femeie ziarist din România. A studiat la Viena şi Paris. Între anii 1863 şi 1872 a fost profesoară de Pedagogie la Şcoala Centrală de fete din Bucureşti.

Între anii 1863-1865 editează revista „Amicul familiei”. A scris piese de teatru: Martira inimii, Deputatul mut, Motiv de despărţire; romane: Elena, Omul Negru, Radu al II-lea cel Frumos, poezii, traduceri şi critică teatrală. Constanţa Dunca s-a implicat politic, militând pentru promovarea învăţământului pentru fete şi împotriva discriminării femeilor. Memoriul „Fiicele poporului” a fost premiat de Alexandru Ioan Cuza. Acest proiect îl va ajuta pe Cuza la elaborarea Legii instrucţiunii publice, adoptată în 1864. A mai scris „Femeia femeii” – 1863, „Femeia în familie” – 1871, „Cartea mumelor” – 1872, „Feminismul în România” – în 1904. În presa românească apar tot mai multe articole despre rolul şi locul femeii în societate, în familie, în „Albina românească”, „Icoana lumii”, „Gazeta de Transilvania”, „Familia”.

George Bariţiu, prezent la Adunarea Astrei de la Şomcuta Mare, cât şi Iosif Vulcan, vor fi primii care vor invita-o pe Constanţa Dunca să conferenţieze şi aici. Acesta cunoştea bogata literatură referitoare la emanciparea femeii.

Constanţa Dunca este una dintre marile susţinătoare a mişcării feministe. Descendenta, aşa cum am mai spus, a unei importante familii maramureşene, sora lui Nicolae Dunca (1837-1863), căpitan care pleacă în SUA în 1861 şi se face cunoscut în luptele de la Cheterville, unde va muri la vârsta de 26 de ani. Este soră cu Titus Dunca (1845-1903), inginer, care se va înrola alături de fratele său în armata lui Garibaldi, va conduce lucrările de la Canalul Suez şi va lupta în armata franceză în războiul franco-german. Iar în perioadele de linişte va scrie piese de teatru.

Constanţa învaţă la Viena germana şi ia lecţii de muzică. La Paris se înscrie la cursurile de filozofie şi literatură franceză. Este prima femeie româncă care a promovat examenele de institutoare la Sorbona.

În anul 1859, la 18 ani, Constanţa era premiată cu medalia de aur pentru romanul „Elena”, scris în limba franceză cu pseudonimul Camille d’Alb şi era membra mai multor societăţi literare franceze. Întoarsă în ţară în 1863 devine proprietara ziarului „Amicul Familiei”, publicaţie pe care o conduce până în 1868. Tot acum ajunge prin concurs profesor de pedagogie la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, funcţie pe care o deţine până în 1872, când se căsătoreşte cu Antoniu de Schiau, jurist din Transilvania, procuror de stat şi consilier regesc la Budapesta.

Constanţa a militat de la început pentru educarea femeii şi independenţa acesteia. Susţine că independenţa femeii se poate realiza numai prin instruire. Constanţa va fi acceptată în societatea bărbaţilor şi datorită celebrităţii pe care a dobândit-o în lumea literară franceză, iar în anul 1862, la Braşov, în prezenţa lui Iacob Mureşanu, îşi prezintă teoria sa cu privire la locul şi rolul pe care femeia ar trebui să-l aibă în noua societate, temă pe care o abordează pe larg şi la Şomcuta Mare, în 11 august 1869.

Concepţiile retrograde plasau rolul femeii în casă, în gospodărie, prin căsătorie femeile deveneau „mărfuri conjugale”. Femeile fără zestre nu se puteau căsători – erau condamnate la poziţii sociale umile.

Conferinţele sale despre feminism, ţinute în mai multe locuri din Transilvania s-au bucurat de un real succes. Prin activitatea ei susţinută de promovare a intelectualilor din Transilvania în Regat, a contribuit la procesul de formare a unei conştiinţe naţionale pentru consolidarea unor forţe apte să poarte bătălia decisivă de reîntregire a ţării.

Am în faţa mea fotografia acestei femei celebre. O faţă luminoasă, cu trăsăturile unei frumuseţi din Renaştere, îmbrăcată după  moda timpului, în rochiile somptuoase şi sobre, cu mâinile străvezii ca personajele feminine din romanele lui Mircea Eliade.

Fotografia ei se găseşte în Albumul celebrităţilor contemporane în Panthèon Parisiene.

Tânăra născută în Botoşani, Constanţa Dunka de Sojo a cucerit Parisul la vârsta de 16 ani, cu romanul „Elene”, publicat în două volume, cu titlul „Estela”. Scriitoarea descinde din familia lui Dragoş Vodă. Timp de 500 de ani, din sec. XIII până în sec. al XVIII-lea, familia Dunca stăpâneşte mai multe sate în Maramureş, toate locuite de români – Şieu, Rozavlea, Strâmtura, Botiza, Petrova, Leordina, Cuhea şi Poienile de sub Munte.

La 1800, Ioan Dunca (bunicul ei) pleacă din Rozavlea la studii, în oraşul Lemberg din Galiţia. După studii vine în Bucovina, ca funcţionar la guvern şi se căsătoreşte cu fata boierului Nicoale Goian şi a Mariei Stârcea, neam ce se trage din Boian, când un boier făcea parte din sfatul domnesc între anii 1407-1417, pe vremea lui Alexandru cel Bun.

Ioan Dunca a avut doi fii, pe Nicolae şi pe Ştefan, care trec în Moldova. Ştefan Dunca ajunge la rangul de mare spătar şi se căsătoreşte cu Aglaia Jder, cu care vor avea patru copii (Familia nr. 48/1888, p. 561).

Constanţa pleacă la studii în Viena, la vârsta de 12 ani. Vorbea mai multe limbi şi cântă frumos la pian. După doi ani, la 14 ani, pleacă la Paris. Aici studiază în biblioteca privată a Împărătesei Eugenia. Acum începe şi activitatea ei literară şi apare în Albumul celebrităţilor contemporane de la Paris, în 1862.

Guvernul român, pentru succesele sale, o recompensează cu o sumă de bani şi o invită în ţară, unde poate fi de folos. Prin conferinţele sale începe să se facă tot mai cunoscută în toate ţinuturile locuite de români. Aşa va ajunge, în 14 august 1869, să conferenţieze şi la Sighetu Marmaţiei, fiind însoţită şi de către tânărul Mihai Eminescu. După căsătoria din 1871, trăieşte mai mult pentru familie şi pentru acţiuni de binefacere. În acest timp va scrie o singură carte de poveşti pentru nepoata ei înfiată, Alma Leona Sophia.

În anul 1899 rămâne văduvă, după 28 de ani de căsătorie. Se va reîntoarce în România şi va susţine Conferinţe publice la Ateneul Român, în 1901, „Copilul nostru. Drepturile sale. Divorţul”. Scrie articole pedagogice şi sociale, cât şi amintiri.

Şi, pentru că am ajuns la amintiri, voi poposi asupra unui articol semnat de către Constanţa Dunca de Şieu, apărut cu titlul „Botezul lui Eminescu”, în ziarul „Adevărul” din 1877, nr. 6, când poetul avea vârsta de 28 de ani.

Despre subiectul acestui articol ne atrage atenţia şi prof. univ. dr. Iulian Negrilă, publicat pe blogul revistei „Vestea din Mehadia”, la data de 31 ian. 2010.

Şi acum vin lungile dezbateri asupra locului şi naşterii lui Eminescu. Poetul care s-a înscris în societatea „Junimea”, declară că s-a născut în ziua de 20 decembrie 1849, în Ipoteşti. Tatăl său scrie, într-o Psaltire veche, unde avea trecute naşterile copiilor săi, că „în data de 20 decembrie 1849, la ora patru şi un sfert s-a născut fiul nostru, Mihai”. Titu Maiorescu scrie că poetul s-a născut în 20 decembrie 1849 la Ipoteşti, N.D. Pătrăşcanu la fel. În Matricola de la Şcoala din Cernăuţi apare data de 14 decembrie 1849. Alţi biografi susţin că s-a născut în 8 noiembrie 1848 (ziarul „Românul”).

Maica Agapia Gheorghel, de la schitul Agoftan, mătuşa lui Eminescu, zice că s-a născut la Botoşani, în 15 ianuarie 1850 şi că a fost botezat în 21 ianuarie la Biserica Domnească. În revista Ateneu, Corneliu Botez susţine data de 15 ianuarie 1850. În familie se vehicula şi noaptea Ajunului de Crăciun (24 decembrie 1849). Într-o corespondenţă cu Titu Maiorescu, Aglaia, sora lui Eminescu, îi cere să citească biografia lui Iosif Vulcan, din Revista „Familia”, nr. 2/13 ian. 1885, fiind cea mai apropiată de realitate.

„S-a născut în luna mai 1849, în oraşul Botoşani, tot acolo a început studiile elementare, la Cernăuţi a făcut cursul inferior, terminând cursul superior la Blaj… În urmă cu 20 de ani, într-o dimineaţă de februarie a anului 1866, redacţia noastră primi o epistolă din Bucovina, epistola conţinea poezii, primele încercări ale unui tânăr care se semnă Mihail Eminovici.

Comunicativa poeziilor ne mai spunea că autorul lor este de numai 16 ani. De atunci a trecut timp îndelungat, în intervalul acesta, speranţele noastre - care ne îndeamnă să publicăm primele versuri ale lirei tânărului începător - se realizaseră.

Familia a fost cuibul de unde a ieşit acest talent mare, noi l-am prezentat pentru prima oară publicului, cu cea mai mare plăcere venim să-i aducem tributul stimei, punând în fruntea acestui nume portretul său”.

I.E. Trenţiu, în „Studii şi documente literare” (1933) scrie că s-a născut în 15 ianuarie 1850, la Ipoteşti. Marele iluzionist al literaturii, George Călinescu, în care la începuturi am crezut şi l-am venerat, a reuşit să romanţeze viaţa lui Eminescu, să falsifice adevărul prin omisiune şi să ne ofere imaginea unui poet bolnav, lovit cu praştia într-un sanatoriu, şi cum a inventat sintagma „luceafărul poeziei româneşti” i-a convenit de minune anul 1850, în zodiacul vremii, anul planetei Venus, adică anul luceafărului în luna ianuarie, luna botezului.

Într-o corespondenţă cu Corneliu Botez, fratele poetului Matei, mai mic cu şase ani, spune că a auzit-o pe mama lor că Mihai s-a născut pe vremea cireşelor la moşia boierului Costache Balş, la Dumbrăveni, şi că l-au botezat mult mai târziu. Fraţii mai mari râdeau că, dacă l-ar mai fi ţinut un timp, Mihai ar fi avut puterea să-l tragă pe preot de barbă şi să-l bage în vasul cu apă sfinţită în locul lui.

Şi, după toată această poveste, vine articolul doamnei Constanţa Dunca.

„Când pruncul vătafului Eminovici s-a ivit pe lume, mă aflam pe moşia marelui şi avutului boier Costache Balş. La acest boier moldovean, tatăl lui Eminescu îndeplinea serviciul de vătaf al moşiei. În dimineaţa zilei de Sfinţii Împăraţi (21 mai), în anul 1849, mă jucam laolaltă cu micuţul băiat Dimitrie – Muţi Balş, feciorul boierului Balş, în parcul cel mare al curţii boiereşti, îndată, două fetiţe au apărut în geamul deschis al unei căsuţe din fundul grădinii, făcându-ne semn să ne apropiem, eu şi micuţul Muţi, şi cea mare ne-a zis:

- Conaşul, astă noapte, o femeie bătrână, ne-a adus un frăţior drăgălaş.

La care micuţul Balş a răspuns:

- Să-l botezăm noi!

Şi, la botezul copilăresc, mai mult de joacă şi de drag făcut, la care a luat parte Mihai Eminovici, Raluca, mama copilului, am aruncat flori albe deasupra leagănului, iar micuţul Balş a deschis o cutie pe care o avea în mână şi a dat drumul fluturilor ce-i avea prinşi. Şi aşa, cu flori şi fluturi, a fost cea dintâi binecuvântare a pruncului. Toate acestea le-am văzut cu ochii, le-am auzit cu urechea şi le-am făptuit cu mâna”.

(Tribuna nouă, articol semnat de Volbură Poiană, Arad, 1924)

 Mai târziu, principesa Ghica, născută Balş, devenită proprietara Dumbrăvenilor, a ridicat un monument „în parcul cel mare al curţii”, sub ferestrele căsuţei unde s-a născut Eminescu, în anul 1902. Iar în Biserica din Dumbrăveni, principesa Ghica a găsit confirmate data şi  locul naşterii – 21 mai 1849 Dumbrăveni – la 27 km de Botoşani. Aşa că scriitoarea Constanţa Dunca de Şieu îl cunoştea pe poet de la vârsta de 6 ani, au copilărit împreună, până când ea pleacă la studii în străinătate.

Eminescu avea 6 ani când Constanţa pleacă la Viena. Între ei, în anii copilăriei, s-a înfiripat o sinceră prietenie, jocurile şi dragostea pentru cărţile din marea bibliotecă ce se afla la conacul boierului Balş i-au apropiat.

S-au reîntâlnit peste ani la Bucureşti, unde Eminescu era sufleor la Teatrul Naţional. Această femeie l-a ajutat să ajungă în Ardeal şi la Şomcuta Mare, să audieze conferinţa lui Iosif Vulcan - „Poporul român în poezia sa”, iar de acolo, în data de 12 august 1869, au pornit spre Sighet, cu domnişoara Constanţa Dunca, vicarul Mihail Pavel, preotul Vasile Todi din Biserica Albă, avocatul Ioan Mihali de Apşa, verişorul domnişoarei, profesorul Ioan Buşitia de la Preparandia din Sighet, avocatul Vasile Man, preotul Ioan Chindriş din Budeşti, Vasile Crăciun, protopopul din Strâmtura, preotul Ioan Mureşan, din Strâmtura, preotul Vasile Gyenge din Glod, preotul Vasile Mihalca din Vişeu de Sus şi fiul său, Vasile, student la teologie. (Transilvania, nr. 19/1869).

Toţi au trecut cu căruţele peste Cavnic, au luat masa la Budeşti, la preotul Ioan Chindriş, iar de acolo au plecat spre Sighet. În 14 august, domnişoara şi-a ţinut conferinţa. După sărbătoarea Sfintei Marii, poetul şi domnişoara au plecat pe Valea Vişeului şi pe la Borşa, au trecut în Bucovina

                                                                                         DR.NICOARĂ MIHALI

                                    **************************************

                                                              Mihai Eminescu la 9 ani

"Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar."

                                                               Raluca Eminovici

             Frumoasa copilă Dunca a aruncat flori albe deasupra leagănului, iar micuţul Balş, deschizând o cutie pe care o avea în mână, a dat drumul fluturilor ce-i avea prinşi. Şi, aşa, cu „flori şi fluturi” a fost cea dintâi binecuvântare a pruncului care ne-a înălţat poezia la gloria literaturii europene,toate acestea le-a văzut cu ochii, le-a auzit cu urechea şi le-a făptuit cu mâna

Câtă treabă am Ralucă și acum trebuie să mă duc la Cernăuți să duc tâlharul ista la școală.”

                                                       
                                                                  Şerban Eminovici

 Şerban a studiat medicina la Viena şi la Erlangen în Bavaria.

În Viena ca student în ultimul an, ţinea de casa unui medic renumit pe atunci, anume Opolzer. A murit de oftică în Berlin, unde se dusese să se caute în 1874.

                                                                  Nicolae Eminovici

2. Nicolae  A studiat dreptul; caracter blând, trăià pe lângă tata; foarte bolnăvicios. S’a împuşcat în Ipoteşti curând după moartea tatei, din cauză de boală.


                                                                  Iorgu Eminovici

3. Iorgu. — Semănà la faţă cu mama. Erà înalt, brun-alb; a fost trimis la Berlin ca sub-locotenent, ataşat cu serviciul la o companie de infanterie. Dintr ’o căzătură de pe cal, la o manevră în Brandemburg, a zăcut doi ani şi i s’a tras moartea. A murit la 1873.

                                                                Raluca Eminovici

Numele ei adevărat erà Rareşa. Raluca erà un fel de dezmerdătură. Foarte greu prindea ură pe cineva, dar odată prinsă, prinsă era. Când ţinea la om sau femee, ţinea, dar şi când îi ura, urâţi erau pentru vecinicie

                           Era preferata părinţilor primeşte o educaţie aleasă. În anii adolescenţei, Aglaia este o tânără frumoasă, educată şi manierată. Avea un deosebit talent muzical, dovedind reale aptitudini la pian. Totodată este îndrăgostită de arta dramatică, dorindu-şi să devină actriţă. Cert este că frumoasa adolescentă se învârtea prin toate cercurile intelectuale de la Botoşani, Suceava şi mai ales de la Cernăuţi. Aici l-a cunoscut pe Ciprian Porumbescu, impresionat de calităţile  ei muzicale.

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

                                             

.

Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi -
Tu nu m-ai cunoscut.

                                                                 Harieta Eminovici

                                                             

Harieta  i-a fost alături poetului  în cele mai cumplite momente ale ultimilor săi ani , sora lui era infirmă, se târa pe brânci şi cheltuia până şi ultimii bani pentru a alina suferinţele fratelui.Îl iubea într-un mod cu totul aparte, considerându-l un geniu neînţeles şi pe care trebuia să-l protejeze. Îl instalase imediat într-o cameră din căsuţa ei.

                                                                 Veronica Micle

Puţini ştiu, însă, că Eminescu era şi foarte gelos, motiv pentru care de multe ori, relaţia lor a fost întreruptă. El dorea absolutul, iubirea lui să fie exclusivă, şi îl deranjau toate speculaţiile care făceau referire la infidelităţile Veronicăi, de aceea se despărţeau atât de des.

Ba cu tine, da cu tine, numai tu, frumoasa mea 
Ești aceea ce-am dorit-o, ce-o iubesc și am iubit 
Pân’acuma din mândrie, din amor te-am amăgit. 
Dacă m-a mișcat atâta a ta mare frumusețe, 
Lasă-mă să-ți spun aceea ce de mult mi-ardea pe limbă. 
Inima ta nestricată, pură, care nu se schimbă, 
Inimă, fermecătoare, așa bună, așa mare, 
M-a învins și în genunche te ador și te ascult.

                                                                      Iosif Vulcan

            Într-una din zile, în anul al doilea, un nou și remarcabil talent ne surprinsese din Cernăuți. Se iscălea Eminovici și scria că este de numai 16 ani. I-am romanizat numele și l-am introdus în literatură cu numele de Eminescu. Dânsul n-a protestat, ba l-a adoptat. Astfel botezul literar al lui Eminescu s-a făcut în Familia.

Cele 4 poze ale lui Mihai Eminescu
Primul portret al poetului a fost executat în 1869 de către J. Thomas din Praga, când Mihai Eminescu era în drum spre Viena. A doua fotografie a fost făcută în februarie 1878, la București, de către fotograful Frantz Duschek, când Mihai Eminescu avea 28 de ani, în urma solicitării lui Titu Maiorescu și Iacob Negruzzi, pentru tabloul „Junimii”. Cea de-a treia fotografie a fost realizată de Nestor Heck, Iași (1884 – 1885). „E aceea, spune Matei Eminescu, din ediția Socec scoasă de Maiorescu”. „Cea de-a patra este aceea unde-i cu mustățile mari, privirea și fața abătute, când se îndreptase puțin, altele nu există, omule, căci le-aș fi știut eu, iar, de copil, nici nu exista la Botoșani fotograf când era el de 9 ani, încă odată, nu există, minciuni” – arată Matei Eminescu. Aceasta din urmă datează din anul 1887, litografie de Th. Mayerhofer, după o fotografie realizată la Botoșani de către Jean Bielig. Poza cea mai cunoscută a lui Mihai Eminescu este cea din 1869. Zărindu-i chipul, Veronica Micle, stăpânită de emoții, îi scrie versuri. Motivând necesitatea unui tratament, fiind dornică de a-l cunoaște pe poet, aceasta va pleca la Viena în 1872, unde îl va întâlni pentru prima dată pe Eminescu. Unele afirmații vin în contradicție cu informații îndeobște cunoscute și consemnate în istoriile literare, considerate certe, în urma cercetării unor recunoscuți eminescologi. De exemplu, Matei Eminescu susține că renumitul profesor Aron Pumnul i-a schimbat numele lui Mihai Eminescu din Eminovici, că poetul nostru național a cunoscut-o pe Veronica Micle când s-a stabilit la Iași, nu la Viena, iar prima poză, a fost făcută „în anul 1870, cert, deci la 20 de ani, nu la 19”. Matei Eminescu se arăta nemulțumit cum Maiorescu „redijase” primele șapte ediții ale poeziilor lui Eminescu, la fel față de editările Șaraga din Iași pe motivul că acestea nu aduseseră niciun sprijin bănesc poetului cât trăise, iar după moarte, îmbogățiseră pe editori, în timp ce familiei nu-i reveneau beneficii. „Subsemnatul, căpitan Matei Eminescu, domiciliat în comuna urbană Mizil, fac cunoscut că nimeni nu are dreptul a edita și vinde scrierile rămase de la decedatul meu frate, poetul Mihai Eminescu, și că voia urmări și sechestra ori unde voiu găsi, ediții apărute de la moartea dânsului încoace”. Cu toate acestea, frații Șaraga obținuseră asentimentul Aglaiei pentru editarea operei. Din relatările lui Matei Eminescu, unele poate subiective, se îmbogățește biografia familiei și îndeosebi a poetului „nepereche”.
Constantin E. Ungureanu