Greşelile se repetă

Există o serie de similitudini între ALDE de acum şi PNL ca aliat al PSD. Tăriceanu, ca şi Crin Antonescu, joacă destul de bine cartea ieşirii de la guvernare. Diferenţa constă în ponderea celor două partide.

PNL-ul condus de Antonescu era un partid mijlociu, gravitând în jurul a 20%, în timp ce partidul lui Tăriceanu se împiedică de pârleazul electoral.

Ca diferenţă majoră trebuie remarcată ambiţia nemăsurată a lui Tăriceanu de a candida la preşedinţie şi lentoarea cu care Antonescu se arunca în lupta pentru desemnarea lui ca prezidenţiabil comun PNL-PSD, deci candidat USL.

Crin Antonescu a jucat prost şi a pierdut tot. Tăriceanu încearcă să joace bine, are o ţintă clară, dar tot efortul lui nu pare să-l ducă spre succesul sperat. Ca lider al unui partid mic nu poţi emite pretenţia de a deveni un candidat susţinut de un partid mare.

Era Călin Popescu Tăriceanu la fel de hotărât să pretindă susţinerea social democraţilor şi dacă la conducerea PSD rămânea Liviu Dragnea?

Din câte ne aducem aminte, când ALDE a sărit în ajutorul PSD, după spargerea USL, liderul partidului salvator nu a emis vreo pretenţie în sensul desemnării unui candidat prezidenţial comun. ALDE nu a avut mari pretenţii nici ca partid asociat la guvernare. Cum ar fi de exemplu introducerea unor măsuri liberale în programul de guvernare. S-a lăsat purtat de val spre malul stâng al politicilor publice, devastatoare pentru economie. Cu excepţia numelui, ALDE nu mai are nimic din ceea ce l-ar putea recomanda ca formaţiune liberală. Poate este străbătut de o undă de liberalism când vorbeşte despre drepturile omului, Tăriceanu insistând pe eliminarea abuzurilor din justiţie, cu accentul pus pe procurori. Dar ca în cazul lui Liviu Dragnea, se avea în vedere pe el însuşi. Sau şi pe el însuşi, ţindând seama de numărul mare de dosare deschise de DNA pe numele lui.

Cu toate deficienţele şi scăderile formaţiunii sale, Călin Popescu Tăriceanu are ţinuta unui preşedinte al României. Indiscutabil, este mai bine pregătit pentru funcţia supremă în stat decât un Klaus Iohannis care încă bâjbâie şi în politica internă şi în cea externă. Printre altele, în 2014 românii l-au votat sperând că fiind neamţ va atrage susţinerea Germaniei, şi din punct de vedere economic şi politic, prin acceptarea României în spaţiul Schengen. Nu a fost să fie. Mai degrabă ca preşedinte Klaus Iohannis s-a îndreptat spre SUA, acceptând rapid alocarea unui procent de 2% din PIB pentru Apărare. Adică a facilitat cumpărarea armelor de la americani.

Ca posibil prezidenţiabil Tăriceanu nu acordă prea mare importanţă relaţiei cu NATO şi SUA. Principala piedică în calea candidaturii comune, Viorica Dăncilă, încă nu este preocupată de schiţarea unui proiect prezidenţial. De fapt, de la Băsescu, cel din 2004, cu sloganul lui de sorginte gastronomică „Să trăiţi bine!”, nici un prezidenţiabil nu a avut un program al lui. Nici Băsescu nu a adus nimic nou la alegerile din 2009. Victor Ponta, ca înainte Mircea Geoană, s-a bazat numai pe mărimea partidului.

Klaus Iohannis nu a avut un proiect în 2014 şi nu are nici acum. Singurul lui avantaj constă în faptul că PSD este un partid în disoluţie, care nici în perioadele de maximă înflorire nu a reuşit să câştige alegerile prezidenţiale. Evident, nu va reuşi nici cu prezidenţiabila semidoctă Viorica Dăncilă. Aşa cum nu ar reuşi nici dacă PSD şi ALDE ar avea un candidat comun, în persoana lui Tăriceanu.

Indiferent de similitudinile şi diferenţele nesemnificative dintre situaţia politică din anii electorali precedenţi, respectiv 2009 şi 2014, alegerile prezidenţiale vor fi câştigate de un candidat al dreptei.

Pentru prima oară cu şanse reale sunt doi prezidenţiabili ai dreptei, un candidat clasic, tradiţional, Klaus Iohannis, şi un reprezentant al noului val politic, Dan Barna. Candidaţii stângii par a fi neglijabili în primul tur, dar vor avea un rol decisiv în cazul în care în turul doi se vor confrunta candidaţii PNL şi USR-PLUS.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei de Maramureş