5.Morala indienilor antici
Având în
vedere faptul că „hindușii sunt
cei mai cinstiți oameni din lume” și că „Întreaga morală hindusă se poate rezuma în
cugetarea: «Cine privește femeia
altuia ca pe mama sa, averea altuia ca pe un bulgăre de pământ, pe toate ființele ca pe sine însuși, acela este înțelept»” (citat din cartea Pancatantra, tradus de Theofil Simenschy în opul Cultură și filosofie indiană în texte și studii),
sintagma „morala indienilor antici” n-are un sens delimitativ (că, adică, una a
fost morala vechilor hinduși și cu totul alta a celor de mai târziu), ci unul
eminamente integrativ în admirabila lor filosofie, care se compară într-ale
vechimii cu cugetarea chineză și
greacă, iar într-ale subtilității și profunzimii doar cu ea însăși.
Da, căci
indologii ne înfățișează următoarele caracteristici din conduita
multimilenară a hindușilor:
a)Confundîndu-se cu dharma (legea sfântă sau „regula fixată
pentru fiecare om de către casta sa”), morala indiană este indisolubil legată
de sistemul castelor, fără de care societatea indică era de neînchipuit cu ceva
timp în urmă (în perioada interbelică, de pildă). În afară de legea castei
sale, „hindusul se conformează unei legi mai generale, care privește deopotrivă toate castele laolaltă și la baza căreia se află respectul față de brahmani” (T. Simenschy).
Imediat după
aceste îndatoriri morale fundamentale vine obligația indianului (obligație prevăzută în Codul
lui Manu) de-a avea copii. În Cod
se precizează: „Numai acela este un om desăvârșit, care-i triplu: el, soția și fiul
său”. De unde decurge această obligație? De-acolo că urmașii trebuie să continuie cultul strămoșilor, cărora – la intervale periodice de timp – le oferă
hrană, considerată de indieni la fel de necesară ca aceea pentru muritori.
Acest crez face ca limitarea nașterilor
să fie foarte puțin cunoscută
în India, iar avortul să fie văzut de indienii tradiționaliști
(în continuare majoritari) ca o crimă „tot așa de mare ca uciderea unui brahman”.
Într-o
societate dominată de o mentalitate atât de inflexibilă, era cu neputință ca instituția căsătoriei să nu fie echivalată cu un lucru sfânt: din
totdeauna obligatorie în sistemul social indian (bărbatul necăsătorit este
decăzut din casta sa, iar fata nemăritată până la 14 ani este considerată o rușine pentru părinții ei), căsătoria nu poate fi lăsată la cheremul iubirii și a liberei ei alegeri, ci trebuie pusă la cale de părinți, mai înainte ca patima tinerilor să ducă la o unire,
care – în opinia hindușilor – este sortită să aibă parte doar de suferință și
dezamăgire.
Legea lui Manu, ne informează Simenschy,
„prescrie opt forme diferite de căsătorie”, pe treapta cea mai de jos între
acestea fiind „căsătoria prin răpire și cea din dragoste”. Dar chiar dacă o astfel de căsătorie
timpurie a copiilor constituie un redutabil obstacol împotriva imoralității, iar „sancțiunile aspre pe care le aplică religia soției necredincioase au făcut adulterul mai dificil și mai rar decât în Europa sau în America” (Simenschy),
marele reformator și
conducător Mahatma Gandhi (1869-1948) s-a ridicat cu hotărâre împotriva ei: „Eu
dezaprob și detest căsătoria
între copii. Am oroare să văd o copilă văduvă”.
Era
firesc să o facă, de îndată ce, contrar mult mai umanelor recomandări ale
apostolului Pavel din Întâia Epistolă
către corinteni 7/39 („O femeie măritată este legată de lege câtă vreme îi
trăiește bărbatul; dar dacă-i
moare bărbatul, este slobodă să se mărite cu cine vrea”), Codul lui Manu statornicește că văduva, indiferent de vârstă, nu se mai poate
remărita, căci prin aceasta ar necinsti memoria soțului decedat: „Iar când soția supraviețuiește, să
rămână statornică și
credincioasă și să nu-și păteze bunul ei renume nici măcar rostind numele
altuia”. Adică să-l deplângă și
să-l comemoreze pe defunct, iar viața să și-o
dedice îngrijirii copiilor și
actelor caritabile...
În ciuda
pasajelor care ba afirmă că „mama valorează de o mie de ori mai mult decât
tatăl”, ba prescriu ca „femeia să fie tratată cu bunătate” și că nu trebuie supravegheată îndeaproape, pentru că
taman atunci „subtilitatea ei naturală găsește mijlocul de a face rău oricum”, adevărata condiție a femeii în tradiționala familie hindusă este limpede stabilită în acest
paragraf din Cod: „O soție bună trebuie să-și servească stăpânul (soțul, nota mea, G.P.)
ca și cum ar fi un zeu și să nu-i pricinuiască niciodată nici cea mai mică
neplăcere, oricare ar fi caracterul lui și chiar dacă ar fi lipsit de orice virtute”!
Vasăzică,
temelia familiei și a
societății tradiționale indiene constă în acceptarea de către soție a statutului de servitoare iubitoare, statut impus de
morală și lege, prin care ea este
obligată să-și vadă consortul (ales
de părinți) aidoma unui zeu, chiar și atunci când respectivul este un netrebnic „lipsit de
orice virtute”.
Cu toate
astea (sau, mai degrabă, tocmai de asta), ne face cunoscut marele indianist
român, nivelul general al moralității indiene, inclusiv la clasele sociale inferioare, este
mai ridicat decât în Europa, căci hindușii („oamenii cei mai primitori care există”) sunt
capabili de nenumărate binefaceri, lucru pe deplin confirmat de relatarea unui
fost judecător britanic din India: „Am avut de judecat sute de procese, în care
averea, libertatea sau viața
unui om depindeau de minciuna pe care putea s-o spună; și n-a făcut-o”.
b)Întrucât simțul moral și
virtutea (dharma) indienilor
constituie echivalentul simțului
estetic la vechii greci și al
tăriei de caracter (virtus) la
romani, Simenschy ne informează că aproape toate ramurile literaturii sanscrite
cuprind remarcabile învățături
morale, ele fiind prezente atât în legende, povestiri și fabule, cât mai ales „ca precepte și cugetări, foarte numeroase și împrăștiate
în întreaga literatură religioasă și profană”. Surprinzător este faptul că Vedele nu conțin astfel de precepte, că Brāhmanele (tratate teologice despre ritualul jertfei) nu vorbesc
aproape deloc despre morală și
că elementului moral i se alocă un spațiu restrâns de-abia în Upanișade (îndeosebi în învățăturile despre karman
sau destin), ideea fundamentală a „învățăturilor secrete” nefiind virtutea, ci aflarea adevărului
ascuns.
În
schimb, morala este la mare cinste în celebra epopee și carte filosofico-morală Mahābhārata, în textele sfinte ale budiștilor și
jainiștilor, precum și în poezia gnomică (cu deosebire în cea a inegalabilului
Bhartrhari), domeniu literar în care indienii antici i-au depășit până și
pe greci.
Mahābhārata, de exemplu, conține îndemnuri la cumpătare („Fii cumpătat și stăpânește-te;
strânge acea avere pe care hoții
n-o pot fura, nici tiranii lua, care te urmează după moarte, care niciodată nu
se împrăștie, nici nu se strică”) și la izbăvire prin înțelepțire
(„Poarta cerului e foarte îngustă și mică. Ea nu poate fi văzută de cei fără minte, orbiți de iluziile deșarte ale acestei lumi”), sfaturi ce îndată ne duc cu
gândul la „rudeniile” lor noutestamentare: „Nu strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina, și unde le sapă și le fură hoții” (Matei 6/19),
respectiv „Strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află” (Matei 7/14).
Cu necesara
completare că multe dintre preceptele despre sfinți, înțelepciune
și purtare se regăsesc
aproape la fel în alte scrieri indiene. De pildă, ne spune T. Simenschy, dacă
unele precepte din Pancatantra (Cele cinci cărți de înțelepciune) sunt imorale, îndeosebi cele referitoare la politică
(„Din fericire”, adaugă ilustrul nostru compatriot, „ele sunt în număr redus și reprezintă totdeauna vederile unor ticăloși”), multe dintre învățăturile cuprinse în această carte nu numai că sunt la
înălțimea celor din Mahābhārata, dar „o parte din ele chiar
provin de acolo”, tot așa cum
altele se regăsesc „în literatura budistă sau în diferite alte opere”.
Iată
două două dintre cele mai reprezentative maxime pancatantrice, care sunt foarte
asemănătoare cu învățăturile
creștine: „Omul să nu facă
altora ceea ce-i rău pentru el”; „Răsplata pe care și-o iau cei bogați prin pomeni multe, o dobândește cel sărac cu un bănuț”.
La
rândul său, Codul lui Manu conține precepte morale care vizează întreaga viață a indienilor (desigur, potrivit cu casta fiecăruia),
multe dintre acestea fiind cu adevărat demne de creștinism: „Când ți se cere, dă ceva, fie cât de neînsemnat, fără părere de
rău și din toată inima, potrivit
cu averea ta; numai vezi că acela căruia îi dai să fie vrednic”; „Nu te mândri
cu faptele tale evlavioase; dă celor săraci, dar nu vorbi despre darurile
tale”; „Nu te purta cu dispreț față de nimeni, suferă cu răbdare ocara, nu te mânia pe cel
care-i mânios, dă binecuvântare pentru blesteme”; „Nimeni nu ne vede, își spun în inima lor cei păcătoși; totuși
zeii îi văd și duhul atotștiutor din pieptul lor. Tu socotești, prietene, că ești singur; însă în tine sălășluiește
o ființă care observă fiecare
faptă a ta și cunoaște toată bunătatea și toată răutatea ta”.
Însă cel
mai mult se aseamănă morala creștină
cu morala budistă (nicio altă religie nu-i atât de comparabilă la acest capitol
cu creștinismul!), fapt care a
atras deopotrivă atenția
cărturarilor (cercetători, filosofi, teologi) europeni și indieni. Astfel au apărut în decursul timpului o
sumedenie de speculații și ipoteze despre aceste similitudini, multe dintre ele
dovedindu-se complet eronate.
Dar
chiar dacă este imposibil de stabilit în care operă hindusă s-au nemurit prima
dată aceste splendide învățături
(bunăoară, în Dhammapada sau Cuvinte ale legii, faimoasa antologie de
învățături morale budiste, apar
cugetări de proveniență
nebudistă, de unde au ajuns pe urmă în Mahābhārata,
în Codul lui Manu, în textele
jainiste și Pancatantra), toți
indianiștii sunt de părere că înțelepciunea marelui popor hindus constituie nesecatul
izvor de inspirație al
filosofiei sale în chestiuni de etică.
Nu doar
atât, căci Decalogul budist, cu cinci
porunci pentru toți oamenii
(„Să nu ucizi”, „Să nu furi”, „Să nu săvârșești adulter”,
„Să nu minți”, „Să nu bei băuturi
amețitoare”) și celelalte cinci pentru asceții care aspiră la Nirvāna
sau Sufletul universal („Să nu mănânci în timp nepotrivit”, „Să
ocolești dansurile, teatrul,
cântecele și muzica”, „Să nu
întrebuințezi podoabe și parfumuri”, „Să nu-ți fie patul moale”, „Să nu primești aur și
argint”), face ca asemănarea dintre
morala budistă și cea creștină să fie realmente stupefiantă. Evident, pentru cei
care au renunțat cu totul la această
lume, există alte porunci, cu mult mai severe ca cele de mai sus...
Budismul
ajunge la o mare înflorire pe teritoriul Indiei (și nu numai) în vremea regelui Aśoka, a cărui formulă
politică în cei 40 de ani de strălucită domnie (272-232 î.e.n.) era următoarea:
„Legea morală are ca țintă fericirea
tuturor creaturilor”! Iată de ce, după zdrobirea tuturor dușmanilor și
convertirea sa la budism în al nouălea an de domnie (fusese încoronat la 21 de
ani), Aśoka nu numai că zidește
500 de mănăstiri, înlocuiește
clădirile de lemn din capitala Pataliputra cu palate din piatră, completează
lucrările de irigații ale
predecesorului său Candragupta, „înființează pretutindeni aziluri și spitale prevăzute cu medicamente și farmacii pentru oameni și animale” (T. Simenschy) și tolerează brahmanismul, precum și nenumăratele secte religioase și școli
filosofice ce aveau ca scop înfăptuirea formidabilei legi morale din edictele
regale („Cât mai puțin rău,
cât mai multe fapte bune, generozitate, iubire de adevăr, puritate de acțiune și
de gândire”), dar caută să instaureze o ordine moral-spirituală universală prin
misionarii budiști pe
care-i trimite în toată India, în Ceylon, Siria și Egipt (unii ajung până în Grecia) și care, după moartea lui, răspândesc doctrina lui Buddha
în Tibet, China, Mongolia, Japonia și sud-estul Asiei.
Și iată cum această „figură unică în istorie” și atât de modernă prin ideile și realizările sale, încât – în pofida documentelor
istorice ce-i atestă existența –
pare mai degrabă una legendară, pune în practică teza iubirii universale a gânditorului
chinez Mo Zi (sec. III î.e.n.).
Da, căci
spre deosebire de iubirea (doar a) aproapelui din creștinism, maitra
sau dragostea budistă este atotcuprinzătoare: oameni, vietățile cele mai neînsemnate, animalele cele mai
primejdioase. Un asemenea respect, de-a binelea ridicol pentru orice nebudist
(în Pancatantra scrie: „Fiindcă cei
drepți au spus că înaintea virtuții merge nevătămarea ființelor, de aceea trebuie cruțate până și
ploșnițele, păduchii și celelalte insecte”), după părerea tuturor indianiștilor decurge în primul rând din credința în nemurirea sufletului după moarte.
c)Marea diferență dintre morala creștină și
morala budistă se constată în crezurile celor două religii universaliste despre
răsplata virtuții. Astfel, dacă
virtutea creștină și permanenta năzuință spre Dumnezeu sunt răsplătite cu viața veșnică,
răsplata virtuții la hinduși constă în eliberarea de renașteri și
în contopirea respectivului suflet cu Sufletul universal, ceea ce – completează
Simenschy – „de fapt este echivalent cu neantul”.
Vasăzică,
dacă în creștinism omul este
stăpânul faptelor sale, ceea ce implică directa sa răspundere de ele, acțiunile budistului sunt în cea mai mare parte
predestinate, adică sunt consecința vieții/vieților sale anterioare.
Atari
concepții morale înalte, care fac
cinste civilizației
hinduse și străluciților ei ambasadori (precum Mahatma Gandhi și Rabindranath Tagore), nu doar că au pătruns cu mii de
ani în urmă până în Extremul Orient, dar – prin profunzime și frumusețe –
ele s-au impus și în Apus.
În
pofida eforturilor depuse de misionarii creștini, India n-a putut fi creștinată. Însă nu numai din pricina castelor (baza
hinduismului), ci și a umilințelor îndurate de băștinași
din partea cotropitorilor, mai ales a portughezilor. La urma urmei, puncta un
indian într-o discuție cu un
misionar creștin, „hindușii fiind creștini din natură, n-au nevoie să fie convertiți”!
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
18-20 nov. 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu