DIN IERIHON CĂTRE SION
Sărace om din vremea nouă,
„Din veacul cel cu înnoiri”
În ce galop alergi pe urma
Unei deşarte năluciri.
(Himera vieţii se arată
Ca o nălucă, ca un vis,
Frumoasă şi strălucitoare,
Ca un odor de paradis).
O fericire pământească
Voind a-şi făuri mereu,
Te-ai aruncat (în goana vieţii),
Departe de la Dumnezeu.
Ai născocit atâtea lucruri
Şi ai atâtea înlesniri,
De crezi că vei ajunge
„Culmea desăvârşitei fericiri!”
Dar, iată, – tocmai – dimpotrivă –
Pe cât mai mult o urmăreşti
Ea tot mai mult se depărtează
Şi tu mai neferice eşti.
Păşeşti peste adâncul mării
Şi prin „văzduh te porţi zburând”
Iar marginile depărtării
Le-apropii astăzi „la un gând”.
Ai terminat cu mesteşuguri
„Isprăvile” de pe pământ
Şi vrei să mergi „în altă lume”
Să pui acum „aşezământ”.
În goana ta fulgerătoare
Spre „ostrovul cel fericit”
Ai trupul hămesit de-a pururi
Şi sufletul nemulţumit.
Prin cele ce-a rodit ştiinţa,
Nesocotindu-l pe Hristos,
Cu patru mii de ani în urmă
Pe oameni iarăşi i-a întors.
Din nou suntem la „Turnul Babel”
Căci iarăşi ne-am amestecat
Şi iarăşi nu ne înţelegem,
În drumul care-am apucat.
Acum făptura cea aleasă,
Ca fiara este la nărav.
Căci, niciodată până astăzi
Nu s-a distrus aşa grozav!
Priveşte, omenire, roada
Pe care ţi-ai agonisit
Să vezi la ce măsură – oare –
De fericire ai sporit!
Priveşte câte cimitire,
În scurtă vreme le-ai umplut
Şi câte milioane, astăzi,
Cămin şi ţară şi-au pierdut.
Vezi nesfârşitele şireaguri
De invalizi şi de sărmani,
De cei săcătuiţi în lagăr
De văduve şi de orfani.
Priveşte valul cel de lacrimi,
Că astăzi a sporit mai mult
Auzi cârtire de noroade,
Ce gemete şi ce tumult!
Şi spune-mi unde-i fericirea,
Pe care o vânezi mereu,
La ce-ai ajuns fără credinţă
În pronia lui Dumnezeu!
Ai cercetat adâncul firii
Şi sufletul ţi l-ai uitat,
Ai scos din „unde” pe lumină
Iar duhul ţi-i întunecat.
Sălbăticia din natură,
În multe părţi ai îmblânzit
Iar patimile cele rele
Mai tare le-ai sălbăticit.
Tu faci oraşe plutitoare,
Împărţind al mării val,
Şi fortăreţe zburătoare
Cu aripile de metal!
În schimb, noianul cel de taină
Al sferelor duhovniceşti
Nestrăbătut mereu rămâne
– Spre culmile cele cereşti.
La strălucirea orbitoare
A născocirilor lumeşti,
Domneşte întuneric beznă,
În sufletele omeneşti!
Maşinăriile lucrează şi scriu
Cu fumul în văzduh
Mizeria nesuferită
A unei vieţi „fără de duh”.
Pufnind, motoarele oftează
Cu lucrătorul cel sărman
Cu mîini şi faţă obosită,
Murdare veşnic de catran.
Nădăjduiai că chimiceşte
Prin felurite socoteli
Vei întocmi o fericire
Cu alt sistem de rânduieli.
Dar naţiunile mai tare,
Prin „născocire” se distrug,
Iar tu le pregăteşti la modă –
Prea mizerabilul coşciug.
Prin egoismul animalic,
Voind progresul să-l zideşti,
Cu lacrimi – iată – şi cu chinuri
Pe biata lume o hrăneşti.
Acuma însetezi de pace
Şi văd că te sileşti mereu
Să făureşti prin „conferenţe”
O „pace fără Dumnezeu”.
Dar pacea este de la Domnul,
„Al păcii El este izvor”,
De nu vei alerga la Dânsul,
Alergi zadarnic – fără spor.
Împacă-te întâi cu Domnul,
Croindu-ţi viaţă „după duh”,
De nu vei împlini acestea
Împrăştii munca în văzduh.
Câştigă-ţi dragostea curată,
Străină de făţărnicii,
De nu vei dobândi aceasta,
Nimic nu faci cu bogăţii.
Iubeşte viaţa cumpătată
Şi lasă portul dezmăţat,
Iar dacă nu pricepi aceasta,
Degeaba te-ai civilizat.
Întoarce-ţi iar privirea minţii
Spre veacurile din trecut
Cu duhul rodnic al credinţei
Şi vei afla tot ce-ai pierdut.
Precum nu poţi să prinzi cu mâna
Din apă luna nicidecum,
Aşa nici pe „himera” vieţii
Din calea veacului de-acum.
Civilizaţia modernă
Un „duh strein” ţi-a făurit
Şi de lumina mântuirii
Cu dezgustare te-ai ferit!
Precum aleargă sateliţii
În jurul globului mereu
Aşa după „himere” astăzi,
Alergi uitând de Dumnezeu!
Alergi, cu mii de meşteşuguri,
Cu o viteză de nespus,
Dar, goana este spre pierzare
Căci nu-i pe „calea lui Iisus”!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu