MOHORÂTU-MI SUFLET

Mohorâtă-i vremea în al toamnei timp,

Ca și al meu suflet, ca și al meu chip,

Ca și viața noastră, veșnic pierzătoare

Oricât dat-am vamă clipei trecătoare.

Prea puțină miere, mult prea mult amar

Picurat-a soarta în al nost’ pahar,

L-am băut cu sete să ne-mbărbătăm,

Ca vieții ăstei, viața să ne-o dăm.

Doar așa-n istorii, ne rămână-n minte

Câte moșii noștri cei de din-nainte,

Au făcut să-mi fie încă ne-ntreruptă

Viața țării ăstei, tot călită-n luptă.

                        *

Mohorâtă-i vremea, umbră e de nor

Și așa îmi fi-va și-n cel viitor,

Că n-avem modele fie-ne în frunte,

Aibă-n ei onoare, cinste și virtute.

După ei să mergem rând înșiruit,

Scut ne fie-n toate, braț nebiruit,

Păzitori în calea lupilor flămânzi, 

Nu figuri de ceară, moi, uscați, plăpânzi.

                        **

Cine e de vină? Tu, poporul  meu,

Tu alegi din sită tot ce e mai rău,

Tu, când unu-ncearcă să îți facă-un bine,

Te dezici de dânsul fără de rușine,

Și  alegi trădarea, nu te doare-n coate,

Ca să-mi fii la masa plină de bucate,

Nu contează cine-s cei ce se-ospătează, 

C-al tău suflet astăzi, nu se rușinează.

                            ***

Rău ajuns-am Doamne și-nc-o fi mai rău,

Nu mai suntem pruncii sufletului Tău

Ceia fără vină, fără de păcate,

Nu mai suntem viață, suntem neam pe moarte.

Deaia-i mohorâtă vremea ăstei toamne,

Deaia-ți cer în rugă, Tu, Mărite Doamne

Cu un gând de bine încă mă alină

Și în ceața vieții, dă-mi un bob lumină.

28.11.2019

          Mircea Dorin Istrate