POVESTIRI DIN ZONA CODRULUI

                                                                           PINTEA

              Grigore Viteazul-faimosul haiduc

    „Istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!”

 Multe sunt legendele și multe s-au povestit despre Pintea cel Viteaz-haiducul maramureșean refugiat în munți pentru a face dreptate celor asupriți.

Se zice pe la noi pe la Remeți pe Someș-comuna Mireșul Mare Maramureș:

-Hai la Fântâna Pintii!

-Hai la cules de ciuperci pe Dealu Pintii!

-Hai după piatră de construcție  de pe Pârâul Pintii!

Iată încă o legendă care merită amintită!

Povesteau bunicii și străbunicii Mariei lui Todoruț întâmplarea din pădure  la care această a fost părtașă. Pe atunci nu era televizor, se mândreau oamenii locului povestind întâmplări adevărate din trecutul localității, cu faptul că și pe acolo l-au purtat pașii pe acel viteaz Pintea care și-a lăsat amprenta asupra denumirii dealului, al pârâului și a fântânii.

Poveștile au circulat din gură în gură, mai ales în timpul șezătorilor unde se torcea din fuiorul de cânepă pentru a confecționa hainele de care aveau nevoie familiile. Astfel s-a conturat înc-o poveste despre viteaz și ascunzătorile lui.

Într-o zi Maria lui Todoruț pleacă-n pădure după phtitoi (ciuperci). Însetată fiind și obosită se oprește la o fântână de izvor să-și potolească setea. Uimită și speriată în același timp că mai vede pe cineva în pădure la o fântână-se apropie și-l întreabă: 

-Cred că nu ești de pe la noi, ce vânt te aduce pe aici? Sper că nu ești vreun om rău?

Pintea i-a răspuns:

Nu sunt om rău pentru oameni buni, dar sunt om rău pentru oameni răi!

Zise Maria:

Am mai „auzât” eu de-un om care stătea ascuns prin păduri, cred că nu-i hi(fi)dumneata Pintea?

Ba, ai gâcit(ghicit), chiar eu sunt, Pintea cel vestit de care ai auzât. Da, ce-ai auzât de mine?

Am auzât că vor să te prindă și să te pedepsească pentru faptele tale. Dar, acei oameni răi nu cred că s-au gândit să caute pe aici, printre aceste dealuri și văi. Și-apoi îi mai spuse:

Vino, mai târziu, spre seară și-ți vom da și noi ceva de-ale gurii fără a spune nimănui.

De frică să nu-i facă vreun rău, nefiind sigură de adevărul vorbelor străinului îi promite ajutor în alimente pentru a supraviețui în munți ca să-și îndeplinească planul și să-i salveze de la sărăcie pe amărâții de țărani români.

Întâmplarea se repetă la aceeași fântână și cu alte persoane la alte intervale de timp, erau persoane care umblau prin pădure după lemne de foc.

Vestea a mers prin sat, dar nu la orișicine- numai la oamenii de bună credință, ca să nu fie cineva care să-l pârască la stăpânire cum că el se ascunde în această zonă.

Așa a rămas în amintirea oamenilor din Remeți pe Someș, comuna Mireșul Mare un luptător cu nume Pintea Viteazul-adăpostit de dealuri, stânci, pâraie-locuri minunate și binecuvântate unde a fost ferit de ochiul dușmanului.

Mai târziu a ajuns viteazul nostru în Munții Gutâi, în Maramureșul istoric-unde l-au prins și l-au împușcat.

Dealul, fântâna și pârâul întâlnirilor cu Pintea îi poartă și astăzi numele în semn de recunoștință pentru faptele bune pe care le-a făcut acest luptător în favoarea țăranilor săraci din acele locuri.

Faptul că aceste denumiri s-au păstrat în memoria colectivă a locului-arată că acest haiduc, luptător pentru dreptate n-a fost uitat  și chiar mai mult, el a fost apreciat de atunci și până-n zilele noastre.

OLIMPIA MUREȘAN, L.S.R. filiala Maramureș

DEMISIA

Abia sosit acasă dis-de dimineață își aruncă treningul pe primul scaun și se lungi pe canapeaua din bucătărie și…dus a fost în lumea viselor. Îl trezi doar vocea Auricăi –soția lui, care-i spuse că e chemat de urgență la șefă.

-De ce mă cheamă? întrebă Vasile-din ce în ce mai nedumerit.

-Pe la doamna Valeria Cinteze mă duc numai atunci când iau salarul lunar. O fi ceva deosebit, ceva ce mintea mea nu poate cuprinde în aceste circumstanțe!

Zis și făcut, se-mbrăcă în grabă și pleacă la centru. Acolo i se înmânează de către contabila de la C.A.P. o foaie în care e specificată demisia lui din funcția de paznic de noapte la sere.

Citind-o, Vasile se-ntreba mereu cum și de ce a ajuns în această situație de neconceput și de neacceptat la prima vedere. Care o fi cauza? Avea două fetițe de crescut; era membru în C.A.P-ul comunei unde lucra terenul agricol comun împreună cu toată familia. Și, când se vedeau patru sau cinci oameni pe tarla, lucrul nu era greu și se termina la timp. Avea și acea parcelă dată-n folosință de C.A.P.-ca să poată și el ține o pasăre sau un porc de Crăciun. Era destul de mulțumit, familie iubitoare, masa era masă, de lucru nu se sfiau, erau harnici și săritori la muncă cu toții din familie, cum se zice erau învățași cu munca și cu dragostea de Dumnezeu, unde e dragoste-n familie și față de muncă toate se rezolvă ușor și bine.

Și-acum stând în fața contabilei, Vasile al nostru făcea fețe-fețe, fiind tare nedumerit.

Serele erau conduse de dna. inginer șef Valeria Cinteze- o femeie aprigă la mânie, dar corectă în același timp. Fiecare familie-din cele ce voiau să lucreze la sere, luau în primire primăvara devreme una sau două sere de care aveau grijă până toamna la recoltare. Se îngrijeau de cultura răsadurilor de roșii și castraveți de la plantare până la recoltare, Era muncă zilnică, nu glumă! Mai întâi se plantau răsadurile, zilnic se udau și se completau,  periodic se pliveau și se săpau, urma copilirea și fiecare plantă se conducea pe ața special legată în seră pe care se învârteau roșiile pe măsură ce creșteau.

Cu puțin timp înainte de recoltare, fiecare agricultor își mai lua prin buzunare câteva roșii sau castraveți de care aveau nevoie pentru o salată la masa de prânz; pentru aceasta, nimeni nu-i controla și nu-i certa. Dar vezi, cum e românul, mereu nemulțumit, mereu ar vrea mai mult! Așa a fost și-n cazul lui nea Vasile, care era pază de noapte la sere și care era prieten cu paharul.

Dar, s-o derulăm cu încetinitorul acea întâmplare care l-a dus pe Văsălică la centru ca să se prezinte șefei. Noaptea precedentă era tare răcoroasă, o noapte de vară, de sfârșit de iulie și-nceput de august. Spre seară a plouat mărunt și des iar noaptea întunecată se pare c-a adus și ea din nou ploaie și răcoare. Strâns în gluga treningului ce-l trăsese până sub  bărbie, Nea Vasile simte pași în depărtare și o umbră de om  se apropie de locul în care el patrula.

-Bună seara, nea Vasile!

-Bună să-ți fie inima!

Nu-și dăduse seama cui răspunsese, dar, surprins de gestul necunoscutei care-l îmbie prietenoasă, nu-și mai face probleme!

-Ia, te rog, și trage o dușcă de-aici că ti-i încălzi! N-apucă bine să termine vorba că-i întinse o fele(jumătate)de palincă bună de prune într-o sticlă de plastic. După ce trage o dușcă să-și mai potolească frigul dorința și setea îi zice:

-No, dacă tăt ai vinit până aici, du-te și ia-ți porodici(roșii) și pepini rioși(castraveți) și să nu te mai prind pe aici!

Femeia se duse și-și umplu două plase-una de roșii și cealaltă de castraveți, își luă „La revedere!” și dusă a fost!

În depărtare parcă mai era cineva care o aștepta, dar, cum era noapte, nu se deslușea nimic. Nea Vasile n-o recunoscuse pe binevoitoarea femeie, dar, văzând-o atât de prietenoasă și mai ales ospitalieră-i-a dat licoarea lui Bachus, s-a îmbunat și-a uitat pentru ce e plătit să stea acolo. Pe atunci circula zicala:

Colectiva-i gazdă mare/

 Cine fură, acela are!

Că furau cei ce lucrau, că furau cei de sus-tot una era-nu se analiza și nu se pedepsea mereu. Acea femeie n-a fost prima și nici ultima care mergea pe acolo-n miez de noapte. N-a pierit nimeni de foame-n România comunistă, se lucra pământul conștiincios, bucatele erau multe și banii erau mulți, dar nu aveai de unde cumpăra unele alimente: pâinea, uleiul, zahărul, carnea erau pe bon , cu porția pentru fiecare familie. Totuși, românii se descurcau cu acea gospodărie de pe lângă casă –unde aveau câte un purcel, găini, vacă, vițel etc. Cu vițeii a fost mai greu, nu puteai să tai propriul animal decât cu aprobări speciale; pe când Ceaușescu împreună cu camarila lui vâna prin pădurile patriei și încingea chefuri de pomină. Conducătorul iubit  a uitat că:

„La țară înfloresc toți pomii!

De la țară vin și domnii!” și că dacă țăranul e bogat, atunci și țara e bogată!

Derulându-și episodul de azi noapte în fața ochilor, dar mai ales după ce apare dna Valeria Cinteze în fața lui și-i spune că ea a fost femeia de azi noapte –totul îi apare clar ca lumina zilei. Semnează și pleacă supărat spre casă.

În perioada care a urmat nea Vasile s-a descurcat, dar nu așa de bine ca-nainte. Era supărat pe el însuși că n-a fost vigilent, că s-a lăsat dus de împrejurări, probabil a fost pârât de cineva șefei- sau poate a fost pus la încercare de aceasta. Or, acum s-au schimbat rolurile și nea Vasile n-a mai îndrăznit să meargă noaptea pe la sere, nici să le păzească și nici să fure. Dă-i românului mintea cea de pe urmă!

În perioada comunistă aveai de lucru atât la țară, cât și la oraș. Cine nu-și găsea de lucru în teritoriu-era dus la canal-unde i se asigura casă, masă și avea și un salar. Acum-tinerii așteaptă de-a gata totul, se mulțumesc cu șomajul, alții termină chiar și două facultăți și totuși nu-și găsesc de lucru în țară! În trecut  mergeau oamenii de la țară la oraș pentru a lucra în fabrici și uzine; acum acestea  s-au desființat și orășenii se îndreaptă tot mai mult spre sate, la țară unde e aer curat și apă de izvor. Alți  tineri mai îndrăzneți-care n-au nici după ce bea apă, pleacă peste graniță în țări străine și          se-ntorc cu câte un bănuț cu care-și construiesc o casă, parcă tot n-ar renunța la țara lor…și iar se duc…și iar revin…de ce să stea în țară, ce să apere sau pe cine?

Suntem un popor sărac în țară bogată. Avem totuși speranța că lucrurile se vor schimba în bine și că tinerii vor găsi cu timpul ocupații și în țara lor.

Speranța moare ultima!

OLIMPIA MUREȘAN, Asociaţia Scriitorilor BAIA MARE, MARAMUREȘ