Veacul unui mare jurnalist: Mircea Carp

 

de Gheorghe Pârja

Eu, care am trăit pe două emisfere ideologice, pot aprecia ce a însemnat curiozitatea de a mă dumiri pe ce lume trăiesc. Singura sursă directă era aparatul de radio. La mine acasă, la sat, era fixat pe un post și acolo rămânea. Tata, mai discret, căuta printre bruiajele vremii, posturi de radio străine în limba română. Veștile pe care le afla le comenta, cu mare discreție, cu prietenii de încredere din sat. Cu mine niciodată. Când am ajuns licean la oraș, mi-am făcut prieteni, printre care și frații Bârlea. Nu de puține ori dormeam la ei, pe o stradă sigheteană. Colo, după orele 22, Mihai și Vasile butonau de zor pentru a prinde posturi străine. Evident, „Europa Liberă” și „Vocea Americii”.

Crainicii vorbeau despre fapte care se întâmplau la noi în țară, iar noi nu știam. Așa mai ieșeam și noi în lume. Nu era voie să spui că asculți posturi străine. Vremea a trecut, ne-am văzut fiecare de drumul vieții, fără a renunța la prietenie. În anul 1997, domnul Gheorghe Mihai Bârlea, pe atunci prefectul județului Maramureș, îmi spune că va sosi, în Baia Mare, jurnalistul Mircea Carp, pentru lansarea cărții „Vocea Americii în România”. Era jurnalistul de la postul de radio, ascultat în tinerețe, care își încheia emisiunea cu expresia: S-auzim numai de bine! Era însoțit de bunul său prieten, eseistul și istoricul literar Adrian Marino, o legendă vie a intelectualului care a semnat și prefața cărții.

Prefectul de atunci, Gheorghe Mihai Bârlea, tânărul de pe vremuri, care capta undele scurte, era prieten cu cei doi invitați. Recunosc, am trăit atunci o bucurie spirituală mai rar întâlnită. În două zile am recuperat un timp interzis. Cu domnul Mircea Carp am realizat un interviu, sus pe Dealul Florilor. Așa am aflat întâmplări mai puțin știute despre bine-cunoscutul jurnalist de la „Vocea Americii” și „Europa liberă”. A fost ofițer de carieră, dar regimul comunist l-a dat afară din Armată, dimpreună cu 9000 de ofițeri, deși luptaseră cu toții pe front. Mai bine zis, pe două fronturi, fiind rănit în două rânduri. A luptat pentru Basarabia, dar și pentru Transilvania. Avea o datorie față de țară și apoi față de Rege. A stat vreo șase luni în închisoare. În 1948, s-a refugiat în Occident. S-a orientat spre jurnalism. În baza unei legi speciale, a emigrat în Statele Unite. A intrat pe post de crainic la postul de radio „Vocea Americii”. Unde a început strălucita lui carieră.

Îmi spunea că a fost în România de vreo 14 ori în calitate de corespondent special. A însoțit doi președinți americani în vizită la București. Pe Richard Nixon, 1969, prima vizită a unui președinte american în România, și pe Gerald Ford. Când era mai relaxat, discuta cu președintele și banalități. Că doar și el îi om. Vizita lui Nixon a fost memorabilă. El a călătorit în calitate de persoană particulară, pentru a-și pregăti candidatura la Casa Albă. În Polonia a fost primit foarte rece. În Uniunea Sovietică nu a fost primit de nici o persoană oficială. În România a fost primit de șeful statului cu covorul roșu. După alegeri, Nixon, președintele Statelor Unite, a venit în vizită la București, unde l-au așteptat peste un milion de oameni. Cât era de american, îmi spunea domnul Carp, asta l-a marcat foarte mult.

Mi-a spus de unde și cum își procura știrile. Am reținut fraza care a dominat postul american: „De la acest post de radio veți auzi știri. Unele vor fi bune, altele vor fi proaste. Dar, în orice caz, veți auzi știri adevărate, știri corecte.” Credea că jurnalistica independentă din România, după 1989, a împrumutat foarte mult din stilul celor două posturi la care a lucrat. S-a legat de Maramureș și prin fiul său Mihai, care, aflându-se la Ieud, a întrebat un cetățean unde ar putea petrece noaptea. Trecătorul acela l-a invitat la el acasă, unde l-a găzduit și ospătat. Era învățătorul Ștefan Dăncuș, colegul meu de Liceu pedagogic. S-a legat o prietenie extraordinară.

La Baia Mare, Mircea Carp a venit cu soția lui, Gabriela, un distins critic de artă, cunoscut în Occident. Care a scris și o carte, împreună cu profesorul Ionel Jianu, despre artiștii români din diaspora. A apreciat mult efortul Anei Blandiana, al lui Romulus Rusan și Gheorghe Mihai Bârlea la edificarea Memorialului de la Sighet. Ca fiind un gest nobil și absolut necesar. Nu uit că în holul Teatrului Dramatic din Baia Mare, unde a avut loc lansarea cărții lui Mircea Carp, eseistul Adrian Marino i-a creionat calități deosebite. Mircea Carp este un om inteligent, cu spirit de observație critică asupra fenomenului pe care îl abordează. Îi admira prestația jurnalistică.

Astăzi, 28 ianuarie, Mircea Carp împlinește 100 de ani. Avem rar ocazia de a sărbători un jurnalist la această vârstă. Aflat la microfon peste 45 de ani, a fost pentru multe generații de ascultători legătura cu lumea liberă. S-a născut la Gherla, în anul 1923. Dintr-un an cu tatăl meu. Mama lui era strănepoata lui Lascăr Catargiu. Fire de boier, la domnul Carp! Îi port o prețuire neasemuită. Era o vreme când un prefect invita în județ oameni de cultură și presă. Nu uit cuvintele domnului Mircea Carp, care își încheia emisiunile cu expresia: „S-auzim numai de bine!” Așa să fie!

P.S. În fotografie, în anul 1997, prefectul Gheorghe Mihai Bârlea și jurnalistul Mircea Carp, la lansarea cărții din Baia Mare.