Cine ne apără?

 

                                                                                                    de Gheorghe Pârja

Nu, nu mă refer în acest text la apărarea teritoriului național, cât mai este de apărat, ci la apărarea sufletului de agresiuni, aparent, nevăzute. Putem constata, fără dificultate, că în numele democrației, de multe ori cu esență de plastilină, ți se încalcă dreptul de a fi tu însuți. Se conturează tot mai evident un sistem sofisticat de urmărire a spațiului privat, a structurii noastre interioare. Adică ființa ta autentică, zidită din sentimente, din idei încă nespuse în public, acea odihnă dilematică, firească, din care este alcătuită firea noastră. Se caută să ți se ghicească gândurile, ce meditații ai, cine le are, pentru ca, la nevoia unora, să fii arătat în fața ispitei lor. Sunt mecanisme inventate astfel încât omul să nu mai aibă taine, cuget sincer, spus doar cu voia lui, la o adică cu rost testamentar.

Când pui pariu cu veșnicia, unii din jur știu aproape tot despre tine, omul care ai pornit pe drumul cel lung. Dacă lovitura cu barosul în ușă s-a mai rărit, a apărut fina infiltrare în țesătura unică a fiecăruia dintre noi. De aici se naște și înșurubarea urii între oameni, asaltul asupra sufletului aproapelui. Chiar mă întreb: ce mai înseamnă viața privată în viziunea unora? Mecanismul de dezvăluire este practicat mai ales în lumea politică. Puterea are nevoie de aceste pârghii de dincolo de cortina vieții omului. Uneori aflăm cu întârziere de mari afaceri făcute de demnitari. Aflu și eu, ca dumneavoastră, că personaje de mare răspundere pentru destinul țării au vândut averea ei fără nici o jenă patriotică.

Ce am zis? Când este vorba de bani, toate sentimentele salvatoare pentru țară nu au căutare. Și noi, cei care privim lumea în care trăim, îi legitimăm în funcții prin vot. După atâta vreme de democrație nu ne-am lămurit că noi îi votăm pe cei propuși de alții? Am ieșit greu din cooperativizarea gândirii. Eu, care m-am născut într-un sat fără colectiv, parcă mi-au rămas câteva reflexe mai altfel. Dar asta nu-i o regulă. Dar m-am obișnuit să privesc lumea cum este. Și să urmez o vorbă a mamei: Lasă lumea cum iî ea, n-o face din bună rea! Adaptarea ca adaptarea la lume, dar cu mișcarea asta de revoluție, se desprind comete ciudate. Apar semeni cu purtări ciudate. Avem în jur vânători de strănuturi, cronicari de respirații, urmăritori de pași greșiți. Falși doctori care ne ascultă bătăile inimii.

Unii chiar doresc să ne repare privirea. Din una limpede, demnă să privim chiorâș. Ne arată câmpuri artificiale cultivate de ei, ale noastre fiind vechi și poluante. Din buni văzători, suntem îndemnați să avem ceață pe ochi, poate orbi cu ochii buni. Spațiul privat, nu neapărat cel prevăzut cu plăci de avertizare, a devenit o ecuație cu mai multe necunoscute. Cine ne apără?, se întreba printr-un titlu de volum poetul Gheorghe Pituț. El își răsucea gândul liric încă pe vremea cealaltă. Parcă era o întrebare pentru vremea de astăzi. Libertatea în care trăim are foarte multe limite născocite tot în numele libertății. Auzi știri care spun că ți se înregistrează visele, dar mai ales gândurile care nu sunt rostite.

Libertatea este doar pentru unii. Nu mi-o pot lămuri nici judecătorii, nici înțelepții, dacă mai există. Primii se uită în cărțile lor, te judecă și… tragi ponoasele. Chiar dacă nu ai nici o vină. Că rostea prietenul Florian Pittiș prin cânecul lui: vinovații fără vină, cer să se facă lumină! Dacă pe mâini ți se pun cătușele, asta face parte, vorba prozatorului Augustin Buzura, din malaxorul de reputații. După cum s-a văzut, și în istoria noastră recentă se depune efort mare, din partea unora, pentru a-i înlătura pe alții. De obicei, motivele se referă la putere ori bani. Iese la iveală pofta neagră din omul râvnitor, care nu rimează cu demnitatea. Oare mai avem această trăsătură care ne-a ținut verticali în istorie. Că doar oameni demni au fost marii jertfitori pentru țară! De la Brâncoveanu, la Avram Iancu. De la Eminescu, la Iuliu Maniu. Doamne, ce cor de denigratori au adunat în jurul lor!

Justă întrebarea poetului: cine ne apără? Tot el mi-a spus într-o seară de taină: numai Bunul Dumnezeu și înțelepciunea omului! Dar nu vedeți că și Dumnezeu este izgonit din biserici. Lăcașuri sfinte sunt incendiate, preoți umiliți. Înțelepciunea omenească nu mai are căutare. Omul a devenit un fel de experiment pentru oameni care cred că pot conduce lumea. Totuși cred în Dumnezeu și în mințile luminate ale acestor vremuri. Iar nădejdea este numai în noi!