de Gheorghe Pârja
Nu doresc a stârni multe întrebări din partea
consacraților autori de dicționare și istorii literare, nu intru pe teritoriul
lor cu constatarea din titlu. Ci mă refer la nașterea unei grupări literare la
Sighetul Marmației, la care am fost martor, dar și participant. Și care și-a
făcut drum în literatura română de se vede și în ziua de astăzi. Eram liceeni
în orașul dintre ape, cei mai mulți prunci de țărani, veniți la învățătură de
prin satele Maramureșului, aici, în urbea de pe graniță. Aduceam cu noi averea
de acasă: cuvinte părintești, slova liturgică, dar și miracolul horilor. Ne-am
constituit printr-o nevăzută liniuță de unire. Ne-am cunoscut pe nume: Echim
Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea, Simion Șuștic, Ileana Mihai, Andrei Făt, Lucian
Perța, Marin Slujeru, Mihai Nebeleac. Și au mai fost buni și cu har.
Cred că la început ne-am jucat cu schimbul de
cuvinte de pe sate. Apoi ne-am regăsit cu șirul de strămoși prin hrisoavele
vremii, în diplomele maramureșene. Am deslușit faptul că în acest spațiu
istoric, poezia cultă nu avea strălucire. Ce ne-a îndemnat spre poezie? În
timpul nostru alumn am avut parte de dascăli care au intuit în noi că aveam o
aplecare spre acest miracol care adună suflete, împrietenește oameni. Așa ne-am
regăsit într-un cenaclu la Casa de Cultură. Cu mentori de nădejde. Cum a fost
poetul și pictorul Gheorghe Chivu, care ne era aproape, ori modele literare
autohtone, cum au fost Alexandru Ivasiuc, Ion Iuga, ori Leonida Neamțu. Vremea
a trecut, și generația de care vorbeam a stăruit în poezie.
Am debutat în volum, au apărut aprecieri critice,
ne-am întâlnit cu valori lirice din țară. Dintre noi, cei care am pornit la
drum, Echim Vancea este cel mai poet. Afirmație pe proprie răspundere! El este
un document liric, o operă literară care a început în Maramureș și a urcat în
istoria literaturii române. A fost, și a rămas, sincer cu valorile Nordului, pe
care le-a distilat în vers cu amprentă proprie și le-a dat întâlnire cu
valorile clasice, dar și cu eminenți reprezentanți ai generației anilor 60,
când s-au întrupat simbolurile unei viziuni mai curajoase. Poetul Echim Vancea
a rămas într-o continuă legătură cu pulsul creației contemporane, mai ales în
perioada când a profesionalizat celebrul Festival Național de Poezie de la
Sighetul Marmației. Apoi, ca director al Bibliotecii municipale, a lustruit
prestigiul cărții. Declara într-un interviu: dacă nu ardea Biblioteca din
Alexandria, omenirea era cu cel puțin 10 mii de ani mai avansată! Măgulitor
crez.
A îmbrăcat și haina de editor. Dar scrisul a rămas
ecranul pe care și-a proiectat frământările, bucuriile, întâlnirile cu cerul și
pământul, misterul unic al prieteniei. Pe care îl poartă cu onoare ca un blazon
lucitor, dobândit prin timp. Despre lucrurile profunde vorbește cu siguranță,
categoric și cu argumente. Dar marea lui oratorie este de sorginte lirică. În
poezie, Echim aduce lumea la vorbitor pentru a dialoga cu forma lui de viață
din cuvânt. Echim a făcut un pas folositor în afara grupării sighetene, spre
binele poeziei, urmând destinul generației sale, cu care s-a armonizat în
ideal. Echim este un poet român cu un discurs liric original. Prin el, Nordul
liric dă literaturii române unul dintre poeții autentici. I-am apreciat
întotdeauna fantezia metaforei și convocarea cotidianului profund în versuri
memorabile.
Dacă în armată Echim a apărat fruntariile țării cu
arma, că așa era rânduiala stagiului militar, acum, la altă margine de țară,
limes a îmbrăcat armura cuvântului. O parte a liricii sale nu se vrea
îmblânzită, ci are orgoliul de a se rosti răspicat, sonor în aula unui timp
devenit proprietate personală. Și a venit critica literară, cea fără odihnă și
sever sfredelitoare, și a pus lupa pe creația sa. Ca într-un miracol optic, nu
se întâmpla fenomenul de mărire, deoarece mare era substanța lirică de la
nașterea poemului. Ca pe vremea călugărilor de la sfârșitul primului mileniu.
Deci critica nu trebuia să-i mărească țesătura ideilor, întrucât se vedea din
depărtare. Este deținătorul Marelui Premiu „Nichita Stănescu” al Serilor de
Poezie de la Desești, avându-i ca înaintași pe: Ana Blandiana, Ion Mureșan,
Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu, Moshe Itzhaki (Israel), Szentmartony Janos
(Ungaria), Adrian Popescu, și lista este mai lungă.
Mentorul nostru în toate cele, criticul literar
Laurențiu Ulici, a constatat în urmă cu un sfert de veac: „Echim Vancea –
maramureșean în literă și în spirit, izbutește să-și găsească tonul propriu în
interpretarea partiturii optzeciste, relevându-se ca un poet al locului și al
timpului său, prin apelul la gramatica postmodernismului românesc, în vogă la
acest sfârșit de mileniu.” Sau mai recenta apreciere a lui Ștefan Borbely:
„Echim Vancea și-a privit cuvintele cu îngrijorarea omului care asistă la
epifania fluctuantă, imposibil de prevăzut prin vreme, a marilor secrete ale
existenței. Au fost ani și decenii când aceste cuvinte au izbutit să mențină
echilibrul fragil dintre întuneric și lumină, făcând ca viața să fie cât de cât
suportabilă.” Și multe alte comentarii care nu încap aici.
Și asta mă face să spun că Echim este cel mai poet
dintre noi! Mai știu că Echim, într-o limbă imperială, înseamnă octombrie. Așa
au decis astrele ca el să vină pe lume în data de 19 octombrie, în satul
Nănești de pe Iza. Și să fie dar liric și prieten vremii mele. Vremii noastre.
Să ne trăiești frate, de toate anotimpurile!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu