Și l-au vrut pe Cuza domn

                                                        de Gheorghe Pârja

Astăzi, 24 ianuarie, se împlinesc 166 de ani de la Unirea Principatelor Române, primul pas ferm către statul național român. Fără de care nu s-ar fi realizat Marea Unire. Ca un jurnalist pasionat de istorie, consider evenimentul, din acel luminos ianuarie, 1859, de la Hotel “Concordia” din București, aflat acum într-o jalnică paragină, una dintre cele mai inspirate intuiții ale diplomației patrioților români. În condițiile în care două imperii – otoman și cel rusesc – se împotriveau cu înverșunare, Cuza a fost ales domn al celor două țări românești – Moldova și Țara Românească. E adevărat, și cu acordul Convenției de la Paris. Niciodată nu trebuie exclus contextul internațional. Dar energia unionistă a venit din interior, coaptă prin vreme.

De obicei, în asemenea momente evocăm evenimentul și trecem cu vederea personalitatea celor care au pus în mișcare idei, fapte și jertfe. Mi-am propus, în acest text, să decupez din scrierile epocii, portretul domnitorului unificator. Era un om care nu iubea fastul, averile. Era cinstit și milostiv, iubitor al femeilor frumoase și pasionat de cai. S-a născut, la 20 martie 1820, la Bârlad, tatăl său fiind ispravnic de Fălciu, iar mama sa, Sultana, era dintr-o familie de origine greco-italiană, dar românizată. A învățat carte mai întâi la Iași, la un pension francez, unde i-a avut colegi pe Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri, viitorii lui colaboratori. La Paris și-a luat bacalaureatul în Litere, în 1835, la Sorbona, obținând calificative bune. După care urmează Facultatea de Drept.

Întors în țară, continuă studiile la Academia Mihăileană. Se reîntoarce la Paris, unde urmează studii în știința războiului. Intră în armată, în care vede un mijloc de împlinire a idealurilor naționale. Numele lui Cuza este legat de cele mai importante momente din procesul de înfăptuire a statului român modern. Avea studii temeinice pentru a-și construi viziuni cu spirit unionist. A fost un om de stat cu calități și defecte, o personalitate asupra căreia s-au aplecat mulți istorici. Contemporanul său, Dimitrie Bolintineanu, scria în „Viața lui Cuza”: „Un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfățișare plăcută și ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puțin îl ajutau în izbânzile sale diplomatice.”

Istoricul A. D. Xenopol, într-o carte despre domnia lui Cuza, scria: „Când îl atingeai cu vorba, niciodată nu-ți rămânea dator cu răspunsul. El era foarte sincer, și prieten adevărat, dar și către cine nu-i plăcea, se arăta îndată, căci el nu știa să se prefacă. El nu iubea pompa și arătările exterioare și făcea foarte puțin caz de ovații și de sărbători, pe care, de cele mai multe ori, le știa că sunt de comandă. Era nelacom de bani, și cea mai bună dovadă despre aceasta, el a fost unul din domnii care au ieșit din domnie, fără a fi făcut avere.” Nu iubea luxul, iar masa și traiul erau cumpătate. Avea o mare delicateță de simțăminte. Era milostiv ca domnitor. Era aproape de înțelepciunea poporului. Știm bine scena cu hâtrul Moș Ion Roată. Care a strigat către Divan: „Vrem cu Țara! Noi îl vrem pe Cuza domn!” Apoi a venit muzica regretatului meu prieten, Valeriu Penișoară.

Portretul lăsat de istorici este edificator. A fost un om mândru, care nu pleca ușor capul înaintea altuia. De neuitat rămâne episodul vizitei lui Cuza la Constntinopol, unde a fost primit de sultan. Prima întâlnire între un demnitar român și un sultan al otomanilor. Cuza nu a căzut pe podele pentru a săruta papucul turcului după obiceiul timpului. A refuzat și sabia de la sultan, pe care domnitorul trebuia să jure credință Porții. Cronicile vremii spun că sultanul a apreciat demnitatea domnitorului român. Era cârmuit de un profund sentiment patriotic, un luptător aprig și neobosit pentru egalitate socială și pentru răsturnarea privilegiilor. Era un om instruit, care se folosea de inteligență și vastele cunoștințe, pentru a gospodări țara. Eminescu era învățăcel la Cernăuți în 1859, când a avut loc Unirea Principatelor Române, însuflețit de patriotismul celebrului său dascăl Aron Pumnul. Personalitatea emblematică a domnitorului Cuza a devenit tot mai atrăgătoare pentru tânărul botoșănean. Așa că Eminescu, fiind student la Viena, iar Cuza era în surghiun, poetul a ținut să-l caute. La 1 ianuarie 1870, Domnitorul a avut o întrevedere cu Eminescu și un grup de colegi – studenți la Dobling, în apropiere de Viena. În 1873, pe 15 mai, Cuza și-a început călătoria spre veșnicie. A fost adus în țară și înmormântat la Ruginoasa.

Pentru Eminescu, Vodă Cuza a fost unul dintre marii cârmuitori ai românilor. Cu un pătrunzător simț al onestită­ții, jurnalistul Eminescu critică unele decizii și politici cuziste. Dar a fost alături de marele proiect național. De aceea a deplâns trădarea lui Cuza. “Vor trece veacuri și nu va exista român, căruia să nu-i crape obrazul de rușine de câte ori va răsfoi istoria neamului la pagina din 11 februarie, când a avut loc vânzarea de Domn,” scria Eminescu. Așa a fost întâlnirea dintre destinul ctitorului statului român modern cu cel al ctitorului limbii române moderne.