Deși am cam îmbătrânit în sport, nu m-am intersectat cu adevărat cu nea Mircea decât o singură dată. Și nu la noi în țară, ci la Istanbul și apoi un drum cu avionul.
Ne ducem cu microbusul la aeroport, trecem la partea internă a edificiului (enormă aerogara din Istanbul), traversăm ce e de traversat, ajungem în antecamera unde trebuie și, după check-in, așteptăm. A¬veam de stat mai bine de jumătate de oră, dar așteptarea s-a prelungit. La un moment dat, năvălesc efectiv în încăpere o grămadă de cameramani, de fotografi, de ziariști. Mno, doar n-or fi venit pentru Minaur? Mai ales că handbalul e popular în Turcia cum e alcoolul în Ramadan (că am prins și asta). Ne uităm nedumeriți și primul om pe care-l vedem intrând în sala de așteptare este Mircea Lucescu. Aha, de aia sunt atâtea camere. Mai apoi, unul după altul, oameni pe care îi recunoaștem cu ușurință, Gică Hagi, Gică Popescu, Hasan Sas, Taffarel, Bulent Korkmaz, ce mai, toată echipa de staruri a lui Galatasaray. Singurul absent de marcă a fost Jardel, care era accidentat. Ne uităm la ei ca le zei, după care toată lumea se gândește la poze, autografe, din astea. Dar cu ce? Făcusem check-in-ul și am lăsat aparatul foto în bagajul de cală, iar la fel ca mine și ceilalți. Nu avem nici măcar un petec de hârtie pentru a lua un autograf, iar singurul cu un pix utilizabil eram eu. Unui jucător îi vine ideea - maximă - bă, io mă duc să le iau autografe pe pașaport. Acolo în spate, nu se uită nimeni. Asta a făcut cam toată lumea și, evident, cei mai căutați au fost Hagi și Popescu. De asemenea, căutat a fost și Claudio Taffarel și era cât se poate de normal, pentru că omul era campion mondial în exercițiu, cu naționala Braziliei. Eu mă duc la Hagi și la Popescu, povestesc puțin cu ei, iau și eu autografe de la cei doi pe ultima pagină din pașaport și așa rămâne. Am și acum acasă dovada.
Mircea Lucescu se vede cu Lascăr Pană și după îmbrățișările de rigoare stau la povești. Nu se cade să deranjăm. Oamenii se cunosc și e normal, pentru că fiecare a făcut performanță în pătrățica lui. Mare performanță. Schimbă numere de telefon și mergem cu toții la avion. Urma să călătorim în același avion cu Galata.
În cealaltă zi dimineața, avem meci. Maximum 100 de oameni în sală. Peste tot, chipul lui Mustafa Kemal Ataturk, considerat părintele Turciei moderne. Se cântă imnul în sală, Minaur joacă relaxată și câștigă fără probleme, după care mergem din nou la hotel. Ne uităm în program și meciul de fotbal dintre Trabzonspor și Galata e seara, iar cum noi plecăm abia ziua următoare hotărâm să mergem la meci. Ne duce șoferul cu autocarul până acolo, deși nu e foarte departe. Lascăr Pană vorbește cu Lucescu la telefon și nea Mircea îi spune să mergem la meci că ne așteaptă un nene de la ei de la club cu 25 de bilete într-o parcare de lângă stadion. Șoferul nostru știe exact despre ce e vorba și acolo ne duce. Suntem 21 și primim 25 de bilete. Unul singur n-a vrut să vină la meci, precizând că se va uita la TV. S-a uitat din părți, că era pay-oer-view. Și uite că Lucescu a mai fost domn o dată.
Acum s-a dus. Direct de pe terenul de fotbal. Se va întâlni acolo și cu nea Puiu, care sigur îl va lua în brațe, ba cred că îi va face rost de ceva bilete pe undeva, că e de mai multă vreme acolo.
Mircea GRUMAZ
