Își adună crengile precum cloșca puii
la venirea toamnei cu pleoape obosite.
La el, forma avansată a prostiei, răutatea,
nu există.
Nu are așa ceva.
Nici răutate, nici prostie… ca-n alte părți.
Timpul, mașina cu mulți km la bord sforăie
și nu se lasă.
Nu obosește.
El trece și în suflete brumate aduce toamna
odată pe an. Multe mai aduce și timpul acesta.
Asemenea unui călugăr convins,
a trecut și pe la mine și-n simfonia celor 75 da
ani,
din mersu-i accelerat, abia a reușit să-mi spună:
Bucură-te! Mai bucură-te!
Și „bucuriile” celei de-a doua serii de 75
au și început:
Glicemia staționează-n limite de peste… normal.
Prin oase murmură dureri.
Pastilele stau la rând să fie absorbite dimineața,
la prânz și cină.
O cârjă îmi face cu ochiul:
Hai, că te ajut!
Tineretul îmi zice tataie, bătrâne, moșulică…
Despre doamne… nu mai zic nimic.
Doamne, Doamne!...
Au dreptate!...
Și copacul își strânge mereu crengile.
Puiu RĂDUCAN
14102026-B. Olănești
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu