Se afișează postările cu eticheta mari poeţi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta mari poeţi. Afișați toate postările

miercuri, 8 august 2012

MARI POEŢI ROMÂNI - TIBERIU UTAN (n. Văleni, Maramureş)


Ce-a fost n-a fost

Ce-a fost n-a fost. Pădurea şi vechea mânăstire.
Trecutul meu adoarme în neştire.
Nici aerul, nici noi nu ne-am opus.
Cine-a învins şi cine-a fost supus
nu ştim nici noi,
nici firul de trifoi.
Ce s-a-ntâmplat nu s-antâmplat,
ce-am blestemat n-am blestemat
şi-a fost păcat ce-am binecuvântat.
Ce înţeleg nu înţeleg.
M-am rupt în două şi-am rămas întreg.

Clopotu

Clopotul sub care ma zbat
în buza caruia bat
este larg si foarte înalt
ca un paiug de limba lui
spânzur si i ma supui
izbind peretii timpului
clopote clopote
tropote tropote
hohote hohote.


Într-o iarnă fără alb

Mă întrebi uneori
despre paloarea mea de nordic.

Eu îţi răspund:
Oasele pot fi spălate de ploi
până la alb,
focul arde câteodată
până la alb,
iar din pământ, cu cât este mai negru,
florile dau în alb.

Din nord am coborât
ca un alb scandinav.
Peste puţin voi semăna cu zăpada, -
albul a fost,
albul rămâne destinul meu.

Oasele pot fi spălate de ploi
până la alb,
flacăra arde câteodată
până la alb,
iar din întunecatul pământ
florile - albe se vor.

Eu vin de departe:
din alb
înspre alb.


(decembrie 1985)

joi, 26 iulie 2012

Mari poeţi români - Geo Dumitrescu


 Africa de sub frunte

Numai vesti rele mai astept.
Numai vesti proaste mai pot aduce :
a mai murit un copac,
a mai plecat o pasare,
cineva si-a taiat sufletul într-un
ciob de oglinda,
undeva, în continentul iubirii
au navalit oamenii-cangur ...

Toate vânturile bat de-a-ndaratelea,
zicând ca trebuie îndreptati arborii
pe care tot ele i-au strâmbat. Si astfel
mortalitatea arborilor
a crescut înspaimântator –
caci nimic, o, nimic nu se poate îndrepta
fara încuviintarea sevelor,
si tot ce se-ndreapta cu de-a sila
se frânge ...

De aceea, nu mai astept decât vesti rele –
se vor distinge probabil si focurile ramase,
va creste par aspru de cal
pe ultimele frunti albe, stralucitoare,
nesfarâmate înca de ciomege,
si ultimele cântece în paduri
vor fi ale gorilelor-lupi ...

Pâna atunci, toata lumea trebuie
sa se scarpine individual –
asa e legea, asa e obiceiul
înainte de moarte. Nu staruiti,
nu se acorda nici o dispensa –
doar ciungii au nevoie sa se scarpine
reciproc, cu botul sau cu picioarele ...

Si între timp a mai murit un copac,
a mai plecat o pasare,
cineva si-a taiat oglinda
într-un ciob de suflet,
si oamenii-cangur se înmultesc
în buzunarul de la spate al lumii ...

Numai veşti rele mai aştept...

Ar fi bine sa uiti


« ... Du-te acasa, prostule,
Nu-ti mai pierde noptile »
(Cântec lautaresc)

- Ar fi bine s-o uiti ! îi spuneam inimii,
uit-o, îti spun! Îi strigam furios,
asaza lespezi înalte de liniste în urma ei,
uit-o!, suflând încet, da zbor papadiei straine ...
- Usor de zis! Mi-a raspuns – nicicând
n-a fost dat nimanui a uita
focul în care piere arzând.

- Uitati-o! le strig ochilor – pentru Dumnezeu,
alungati-o din lacrima si din lumina,
uitati-o, va spun !
- Eram niste cratere stinse, mi-au spus, lumina
nu mai gasea drumul spre noi.
Ca niste afumate rani de glont,
spre lume atinteam
sticloase întrebari încremenite. Doar ea,
buzele ei, aburind usor geamul subtire, uscat,
lumini reaprinse în ferestrele reci. Doar ea –
lumini fierbinti, în mijlocul carora
tolanita, domneste.
Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei ramâne –
alunga-ti ochii, lumina,
caci numai o data cu noi
va pleca si ea de la tine.

- Uitati-o, uitati-o ! le strig disperat mâinilor,
uitati-o, voi, ciudate vietati electrice,
linistitele mele unelte :
de-acum înainte, cuprindeti vazduhul în brate,
haraziti mângâieri doar obrazului pufos
al poamelor, al pruncilor,
doar întinderii albe a hârtiei,
si rotunjiti-va palmele în jurul marului
si-al portocalei,
de-acum înainte, cuprindeti de mijloc
doar arborele din drum, tacut si statornic.

- Uit-o si tu, îi strig sângelui,
întoarce-te acasa, prostule, aduna-ti apele
în matca lor veche si, cântând,
lasa unda sa-ti joace în voie
pe prundurile multicolore ale vietii ...
- Zadarnic, zadarnic ! îmi spune
n-ai cum sa-ntorci, nu mai poti alege
unda grabita a râului
din vânatul val nestatornic al marii
în care s-a pierdut fara urma ...

- Uit-o ! îmi strig disperat mie însumi,
fugi, goneste, scapara-ti pasii
departe spre zare, încotro vezi cu ochii,
fugi, nu te mai uita în urma,
azvârle peste umar pieptenele :
dese paduri înalte s-or asterne
între tine si ea!
fugi, azvârle oglinda : lacul întins,
cu nemarginirea-i de ape, va îneca
amintirea ei ...

Fug, alerg ... Zadarnic alerg, o, zadarnic :
oglinda umeda a lacului
cu ochii ei calzi, luminosi, ma priveste,
iar soapta padurii adânci ma tot cheama
cu glasul, cu vorbele ei,
si toti arborii, arborii dragi, spre mine întind
o, arborii mereu spre mine întind
bratele ei.

Argumente îmi curgeau pe tâmpla...
Ne salutam asa: mai întâi asezam mâna
pe obrazul ei, apoi o mutam usor
pe obrazul meu, aducând între degete
un fir de racoare. Prin asta,
temperaturile noastre deveneau egale,
apoi, din nou le faceam sa difere
alergând unul prin celalalt...
Treceam prin lungi coridoare de umbra,
prin grele urcusuri
si bucurii tulburi si galbene,
apoi ne-ntorceam
în caderi libere, ametitoare,
despovarati de timp si de trupuri,
tacuti si albi...

Aventura în cer

Omul care pazea luneta parea sa fie filozof,
parea sa stie multe din tainele cerului -
i-am dat doi lei sa ma lase sa privesc luna
si sa patrund în tarile misterului.

N-as fi putut sa-mi închipui vreodata
ca ce-am vazut exista în realitate!...
Am surprins stelele în somnul lor ciudat,
dormind burghez, desumflate.

Unii credeau ca stelele sunt niste globuri frumoase si colorate
înfipte în pari în gradina lui Dumnezeu,
asa povesteau toti poetii
si de fapt asa credeam si eu.

Stiti, nu-i adevarat nici ca stelele au colturi -
le-am vazut eu cu ochii - pe onoarea mea!
Erau rotunde, buhaite si murdare
nici una din ele nu se misca.

Luna, obeza si colerica, se dezbraca pentru noapte.
Parea ca se tine acolo un dialog cu calma disperare;
îmi venea sa strig ca de la galerie:
- Mai tare, pentru Dumnezeu, mai tare!...

Norii fluturau pelerinele lor cenusii, zdrentuite,
cu ridicole elanuri medievale,
nu se vedea nici un alcov unde batrâna libidinoasa
si-ar fi putut ascunde nocturnele hemoragii banale.

Curând apoi a trebuit sa-mi acopar ochii:
un nor masiv s-a depus masculin peste flasca gramada de sex -
dedesubt, luna se mai vedea doar o felie
pentru ochii muritorului perplex.

Pe unde se târâse soarele cu o mie de ani înainte,
ramasese o pârtie alba, vaga si prafoasa
pe care, cu convingere si importanta,
Excelentele Cerului se duceau spre casa.

Într-un alt colt, departe de bordelul selenar,
Satan si Cel-de-sus mestecau argumente într-o teatrala divergenta,
iar Saturn-Logodnicul, sezând pe oistea Carului Mare,
îsi medicamenta organele, cu indecenta.

Era o lume de panopticum,
totul era clar si straniu ca în fundurile de mare -
n-as fi crezut ca exista în realitate
ceea ce priveam acum cu stupoare.

Omul care pazea luneta parea sa fie filozof,
parea ca învatase multe de la fantastica lui teava de tun,
de aceea nu s-a aratat surprins deloc
când eu am fugit râzând ca un nebun.

Insomnie

Creionul si gândul, inerte. Foaia e totusi alba.
Nu e prima data când tacerea mi se pare un urias aisberg.
Peretii pier imaculati în infinit
si mi-e cu neputinta sa-mi reprezint cuvântul „merg”.

Daca as agita – inexplicabil – foaia,
Fâsâitul hârtiei ar indica o prezenta,
Întunericul ar putea sa devie alb si sonor…
(Dar numai gândul acesta e un semn de dementa!)

Atunci? Sa dorm?, sa gândesc? (Lucrurile sunt obositor de clare…)
Peretii pier irezistibil în infinit.
Nu e prima data când singuratatea mi se pare un imens aisberg…
- Prietena musca, bine-ai venit!...

Portret

Acum pictez un tablou mare –
vreau sa-mi fac un autoportret.
Aici o sa desenez inima – o gamalie de chibrit,
aici, creierul – un aparat sacru si concret.

Undeva vor fi neaparat nasul, gura,
n-are nici un sens sa omit ochii – doua semne de întrebare,
aici în colt o sa-mi pictez gândurile –
o claie informa de rufe murdare.

Pieptul – o oglinda cu poleiul zgâriat –
va lasa sa se vada interiorul
(cu totul neinteresant, indefinitiv),
sus, sprâncenele îsi vor schita zborul.

Doua aripi vor fi probabil si urechile,
fruntea cutata – o scara catre infinit,
buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate
obsesia rosie a sarutului-mit.

Un ochi atent va mai putea zari, în fine,
cicatricea unei gauri în frunte,
sau în maldarul recuzitelor inutile,
ceva ce ar putea sa semene a ideal sau a munte ...

vineri, 20 iulie 2012

Mari poeţi români - ION MINULESCU


Romanţa cheii

Cheia ce mi-ai dat aseară -
Cheia de la poarta verde -
Am pierdut-o chiar aseară!...
Dar ce cheie nu se pierde?
Cheia ce mi-ai dat aseară
Mi-a căzut din turn,
Pe scară,
Şi căzând, mi-a stins lumina.

Cheia ce-am pierdut aseară
Am cătat-o ;
Dar pe scară
Era noapte ca şi-afară -
Noapte ca sub boltuita
Cupolă de mănăstire,
Când s-au stins pe la icoane
Lumânările de ceară.

Şi-am rămas în turnul gotic -
Turnul celor trei blazoane:
Al Iubirii,
Al Speranţei,
Şi-al Credinţei viitoare...
Şi-am rămas în turnul gotic
Domn pe-ntinsele imperii
Ale negrului haotic.

Şi-au trecut de-aseară clipe,
Şi-au trecut de-aseară ore,
Şi-ale zorilor aripe
Fluturatu-mi-au grăbite,
Ca şi clipele trăite
Pe-albul treptelor sonore.

Şi m-am coborât pe scară...
Dar pe cea din urmă treaptă
Cheia ce mi-ai dat aseară
Am găsit-o prefăcută
Într-o cupă albă, plină
Cu vin verde de cucută.

Şi pe cea din urmă treaptă
Am îngenuncheat
Şi-am plâns -
Căci pe cea din urmă treaptă,
Ca-ntr-o carte înţeleaptă,
Am citit în fundul cupei
Naufragiul ce m-aşteaptă!...


Romanţa celor trei romanţe

Mi-am zis:
Voi scrie trei romanţe...
Şi-n trei romanţe-mi voi închide,
Ca-n trei sicriuri de aramă, trei morţi iubiţi -
Trei clipe reci -
Ce-mi stau în suflet împietrite,
Ca trei luceferi stinşi pe veci
Uitaţi în haos,
Ca pe-o cracă de chiparos trei crisalide...

Mi-am zis apoi:
Romanţa primă
Voi scri-o-n gustul florentin -
Aşa cum ar fi scris-o Dante când a zărit pe Beatrice -
Şi-n fiecare vers voi pune atâta aur, cât se zice
Că-ngrămădiră credincioşii
Pe groapa primului creştin...

Pe-a doua
Voi sculpta-o-n ritmul eroticelor lesbiane,
Cu care-n Lesbos cântăreţii şi legendele nebune
Sărbătoreau pe blonda Venus.
Şi-n fiecare vers voi pune
Carmin din buzele acelor neasemânate curtezane...

Iar pentru-a treia
Voi alege tot ce-i mai trist -
Voi scri-o aşa
Ca-n versul ei să plângă glasul
Tristeţii nopţilor polare
Şi-n versul ei voi pune verde -
Un verde-mocirlos, în care
Şi-or îngropa pe veci iubirea acei ce n-o vor mai cânta...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Mi-am zis:
Voi scrie trei romanţe...
Dar azi, din aurul de-alt'dată
Şi din carminul de pe buze
Nu mi-a rămas decât o pată -
O pată verde, ce m-apasă ca şi o piatră funerară
Sub care dorm, ca-n trei sicriuri,
Trei stinse-acorduri de chitară!...

Romanţa soarelui

Răsar,
Mă-nalţ,
Cobor
Şi-apoi dispar,
Şi-apusul meu e totuşi răsărit...
Sunt vagabondul zilei de-a pururi solitar -
Portret unic şi veşnic, expus în infinit.

Cu magica-mi baghetă uriaşe -
Stăpâna hotărârilor eterne -
Deştept măturătorii albelor oraşe
Şi-adorm întârziaţii negrelor taverne...

Dau fluviilor graţii de reptile,
Dau mărilor priviri fosforescente,
Iar munţilor din zare, aspecte de gorile,
Şi brazilor, pe coaste, poziţii indecente.

Dau fructe noi smochinilor uscaţi,
Dau bronzului figură omenească,
Iar Regilor -
Pe socluri de marmură-nşiraţi -
Poruncitoare gesturi, ca-n veci să poruncească.

Iar când cobor,
Când calda-nfiorare
Se zbate-n cupa recelui repaos,
Azvârl sămânţă nouă în vechile tipare
Şi-ascult Perpetuarea cum fredonează-n haos!

Romanţă policromă

Nu-i cer nimic...
Şi totuşi, dacă-ar vrea -
O, dac-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă -
Ar face dintr-un lac o Marmara,
Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.
Nu-i cer nimic...
Dar dacă-ar fi să-i cer
Ce-aş vrea să am şi ce-ar putea să-mi dea,
Aş picura-ntr-o cupă cu eter
Morfină
Şi i-aş cere-apoi aşa:

Dă-mi tot ce crezi că nu se poate da,
Dă-mi calmul blond al soarelui polar,
Dă-mi primul crepuscul pe Golgota
Şi primul armistiţiu planetar.

Dă-mi paradoxul frumuseţii tale,
Dă-mi prorocirea viselor rebele,
Dă-mi resemnarea strofelor banale
Şi controversa versurilor mele.

Dă-mi A.B.C. al vieţii subterane,
Dă-mi simfonia flautelor mute,
Dă-mi tălmăcirea buzelor profane
Şi rebusul icoanelor tăcute.

Dă-mi preţul primei victime-a femeii,
Dă-mi simbolul opalului şi-agatei,
Dă-mi ritmu-nveninat al Salomeii
Şi tusea-n fa minor a Traviatei.

Dă-mi Spleen-ul călătorilor pe apă,
Dă-mi spectrul verde-al zilelor de-apoi,
Dă-mi gravitatea morţilor spre groapă
Şi comicul funebrului convoi.

Dă-mi tot ce-n prima clipă risipeşti,
Şi tot ce-n clipa ultimă aduni.
Dă-mi fastul siluetelor regeşti
Şi perspectiva casei de nebuni...

Nu-i cer nimic.
Şi totuşi, dacă-ar vrea -
O, dacă-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă! -
Ar face dintr-un lac o Marmara
Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.

miercuri, 4 iulie 2012

POESIS - VASILE ALECSANDRI (Din ciclul MARI POEŢI ROMÂNI)


Ţara

Din umbra deasa-a norului
Întins pe tari straine
Cu aripele dorului
Voios revin la tine,

O! cuib al fericirilor,
O! tara luminoasa,
Comoara-a nalucirilor,
Gradina mea frumoasa!

S-avântul tineretelor
Ce-n sânu-mi se trezeste,
Prin lumile poetilor
Zburând ma râtâceste.

Si-n farmecul avântului
Tot ce sub ochi rasare
În poalele pamântului
Mai dragalas îmi pare;

Întinderea câmpiilor
În zari mai lin se perde.
Mai dulce-i rodul viilor,
Verdeata e mai verde.

Mai nalte sunt inaltimile,
Mai cald e mândrul soare,
Mai limpezi limpezimile
De râuri si izvoare.

Iar fetele cu florile
Mai viu râd între ele,
Si spun privighetorile
Mai tainic vers la stele.

Aice-i tara basmelor
Ce-ngâna-a noastra minte
Prin freamatul fantasmelor
Din timpi de mai nainte.

Aice-i vestea Doamnelor
Din lumea legendara,
S-a prelungirii toamnelor
Sub cerul de primavara.

Aice-i tara tarilor
S-a doinelor de jale
Ce-n linistirea serilor
Te tin uimit în cale.

Aici cu lacrimioare
Bujori se prind în hora.
Aice însusi soarele
Are-ntre flori o sora,

Si-n stâncele Carpatilor
Cresc paseri nazdravane,
Si-n sufletul barbatilor,
Mândriile române!

O! gura dulce-a raiului,
Tu dai prin o zâmbire
Si fericire traiului,
Si mortii fericire.

Luceferii eterului
Ravnind privesc la tine,
Si toti îngerii cerului
Te-au îndragit ca mine!

Bradul

Sus pe culme bradul verde
Sub zapada albicioasa
Printre negura se pierde
Ca o fantasma geroasa,

Si priveste cu-ntristare
Cum se primbla prin rastoace
Iarna pe un urs calare,
Iarna cu sapte cojoace.

El se scutura si zice:
"În zadar tu, vrajitoare,
Aduci viforul pe-aice,
Aduci zile fara soare.

În zadar îngheti pamântul,
Ucizi florile si stupii
Si trimiti moartea cu vântul
Si trimiti foamea cu lupii.

În zadar a ta suflare
Apa-n râuri o încheaga,
Sterge urma pe carare
Si de mine m-i leaga.

În zadar aduci cu tine
Corbul negru si pradalnic,
Si din codrii cu jivine
Faci sa iasa urlet jalnic.

În zadar, urgie cruda,
Lungesti noaptea-ntunecoasa
Si, râzând de-a lumii truda,
Scurtezi ziua luminoasa.

În zadar îmi pui povara
De zapada si de gheata.
Fie iarna, fie vara,
Eu pastrez a mea verdeata!"

Cocoarele

Din cea zare luminoasa vine-un lung sir de cocoare
Aducand pe-aripi intinse calde raze de la soare;
Iata-le deasupra noastra, iata-le colo sub nor,
In vazduh calauzite de-un pilot, batran cocor.

Ele vin din fundul lumii, de prin clime infocate,
De la India Brahmina, unde fiarele-ncruntate,
Pardosi, tigri, serpi gigantici stau in jungle tupilati,
Pandind noaptea elefantii cu lungi trompe inarmati.
Fericite calatoare! zburand iute pe sub ceruri,
Au vazut in repejune ale Africii misteruri,
Lacul Ciad si muntii Lunii, cu Pustiu-ngrozitor,
Nilul Alb carui se-nchina un cumplit negru popor.
Calatoare scumpe mie!… Au lasat in a lor cale
Asia cu-a sale rauri, Casemirul cu-a sa vale,
Au lasat chiar Ceylonul, mandra insula din rai,
Si revin cu fericire pe al tarii dulce plai!

Doua Suflete

Doua suflete amice de copile pamântene
Se-ntâlnesc în steaua lunii, se privesc duios prin gene,
Apoi stau într-o uimire, una alteia zâmbind,
Si-mpreuna îsi iau zborul, prin senin calatorind.

“Tu esti, dulce surioara? zice una cu mirare,
Tu, regina frumusetii, tu, altar de închinare!
Pe pamânt, de-abia în floare, cum se face de-ai muri?”
Cealalta, varsând lacrimi, îi raspunde:”Am iubit!”

“Ai iubit!... ai trecut raiul!... ai simtit în primavara
Acea flacara cereasca, dulce mult si mult amara!
Ai iubit!... si tu din viata ai putut, ai vrut sa zbori!...
Unde, unde-ti sunt ramase virginalele comori?”

“Am lasat glasul meu dulce unei dulci privighetoare;
Ochii, murelor din codru; parul, falnicul soare;
Sânul, unui crin varatic; gura, unui trandafir,
Si pamântului în jale, al meu vesnic suvenir!”

Înşiră -Te, Mărgărite

Legenda

Trei copile de-mparat
Stau într-un maret palat,
Însirând la scumpe salbe
De margaritare albe.
Iar o pasare maiastra
Vine vesel pe fereastra
Si, batând din aripioare,
Zice, blând cuvântatoare:
"Bine, bine v-am gasit,
Dalbe flori din rasarit!"
"Bine-ai venit de la rai,
Pasarea cu dulce grai!"
"Eu sosesc cu primavara
Ca sa ma întorn cu vara;
S-acum vin pe-al vostru plai,
Aducând luna lui mai,
Luna cea de lacrimioare
Si de doruri iubitoare,
Si o dalba de poveste
Cum n-a fost si nu mai este!"
"Pasarica, spune, spune
Cea poveste de minune,
Ca ti-om face noi trei salbe
De margaritare albe."

I

"Însira-te, margarite,
Pe lungi fire aurite,
Ca o hora luminoasa,
Ca povestea mea duioasa:
Fost-a fost în lume-odata
Mândrulita, dulce fata,
Si la chip fermecatoare
De puteai cata la soare,
Iar la ochisorii sai
Si la fata-i nu putei!
Florile îi ziceau floare,
Stelele, stea lucitoare,
Încât vecinic flori si stele
Se certau noaptea-ntre ele!
Iata-n fapt de dimineata
Ca pe câmpul de verdeata
Copilita, cu-alte doua,
Se primbla, torcând prin roua
Una zice: "Am visat
De-un fecior de împarat!
Dac-ar fi acum sa vie
Sa m-aleaga de sotie,
I-as aduce eu în dar
Un soiman de armasar
Care zboara, care sare
Peste munti si peste mare
Si înconjura pamântul
Mai usor chiar decât vântul!"
Alta zice: "Surioare!
Eu i-as tese-n foc de soare
O camasa-n zece ite,
Cu descânteci prin altite,
Ca sa-i fie de noroc
Si sa-1 apere de foc,
Si de patimi sufletesti,
Si de boalele trupesti!"
Iar frumoasa copilita
Zice astfel din gurita:
"Eu i-as face doi feciori,
Doi de gemeni fratiori,
Cu cositele-aurite
Si cu fetele-nflorite,
De n-ar fi altii ca ei
Dragalasi si frumusei,
Caci ar fi stralucitori
Ca doi ochi veselitori!"
"De mi-i face-asa copii,
Tu, mireasa mea sa fii!
(Zice-atunce mândrul crai
Ce vâna pe verde plai.)
Tu sa fii a mea mireasa,
A mea dulce-mparateasa!
Tu, minune-ncântatoare
Care esti rupta din soare!"
Copilita-n fericire
Sta patrunsa de uimire,
Ochii gales i se-nchid,
Degetele-i se deschid,
Fusu-i pica, firu-si pierde,
Si ea cade-n iarba verde.
Iara craiul tinerel
O ia-n brate usurel,
Si cu gingasul odor
Salta pe-al sau cal usor,
Calul falnic se-ncordeaza,
Sare, zboara si necheaza;
El nechezul n-a sfârsit,
La palat c-a si sosit!

Sapte zile-abia trecea,
Mare nunta se facea,
Cu nuntasi nenumarati,
Cum se cade la-mparati,
De-a mers vestea-n departari,
Peste noua tari si mari!
Fost-au fata crai vestiti,
Cu coroane-mpodobiti,
Si vestite-mparatese,
Tot frumoase si alese.
Fost-au înca la serbare
Oaspeti mari de spaimântare
Uriasi cu negre semne,
Sfarma-Piatra, Strâmba-Lemne,
Zmei cu ochii sângerosi
Si vitejii feti-frumosi!
Dar din toti nuntasii cine
Raspândea mai vii lumine?
Dulce-a craiului mireasa,
Tânara împarateasa,
Care ochii fermeca
De zâmbea sau de juca.
Blândul zâmbet al copilei
Lumina ca faptul zilei,
S-al ei joc parea un zbor
Chiar de flutur sprinteior.
Fost-am înca si eu fata
La cea nunta mult mareata,
Si de-atunci tot ma gândesc
C-am visat un vis ceresc!

II

Însira-te, margarite,
Pe lungi fire aurite,
Precum sirul din poveste,
Ca-nainte mult mai este:

Trecu luna, trecu doua,
Trecu cinci, trecura noua,
Doamna nascu doi feciori,
Doi de gemeni fratiori,
Cu cosite poleite
Si cu fete înflorite,
De pareau stralucitori
Ca doi ochi veselitori!...

Alei, mândre surioare!
Puteati voi a-mi spune oare
Ce-i mai bun în asta viata
Ca iubirea cu dulceata?
Ce-i mai sfânt si mai alin
Ca mama cu prunc la sân?
Ce-i mai drag si mai placut
Ca pruncutul nou-nascut?...
Mama doamna, fericita,
Cu doi prunci împodobita,
Îi tinea duios la sân,
Ca doi fluturi pe un crin,
Si din pletele-i gingase
Le facea lor dulce fase,
Si pe brate-i, ca sa-i culce,
Le facea un leagan dulce.
Ea-i privea si zi si noapte,
Le vorbea cu blânde soapte,
Si, privindu-i, se uimea!...
Ea-i trezea si-i adormea.
I-adormea tot în cântari
Si-i trezea în sarutari.

Când era pe adormire,
Le cânta cu-nduiosire:
"Nani, nani, copilasi,
Dragii mamei feciorasi!
Ca mama v-a legana,
Cu vers dulce v-a-ngâna
S-a ruga pe Dumnezeu
Sa va primble-n raiul sau,
Sa vedeti, unicii mei,
Ceruri plini de curcubei,
Ploi de raze si de stele
Pe câmpii de viorele,
S-oi ruga Domnul ceresc
Sa ajungeti cum doresc,
Viteji mari si feti-frumosi,
Doi luceferi mângâiosi.
Lumea sa va îndrageasca,
Dusmanii sa se-ngrozeasca,
S-aveti parte si renume,
Sa va mearga vestea-n lume!

Când era iar pe trezie,
Le cânta în veselie:
"Sculati, sculati, fetii mei,
Floricele dalbe!
C-au venit doi îngerei
În vesminte albe,
Îngerei colindatori,
Floricele dalbe,
Noaptea pe la cântatori,
Când zorile-s albe,
Si v-aduc pe aripioare
Floricele dalbe,
Roua sfânta-nvietoare
Si cunune albe!"

Alei! mândre surioare!
Nici ca se afla sub soare
Fericire mai deplina,
Viata dulce mai senina!
Dar în lume ades trece
Vânt de moarte, fior rece,
Si pe loc se vestejeste
Tot ce-n lume ne zâmbeste!
Seninul se schimba-n nori,
Viata-n noapte fara zori,
Veselia-n aspre chinuri
Si cântarile-n suspinuri!
Iata ca-ntr-o zi din mai
Mers-a vestea chiar la rai
De-acei mândri fratiori,
A pamântului comori,
Si top îngerii în zbor
Au venit, ascunsi de-un nor,
Ca sa vada daca sunt
Frati de-ai lor pe-acest pamânt
"Dulce-s, Doamne, la privire!
Ca un vis de fericire!"
Abia zis-au, si pe loc,
Ca un fulger viu de foc,
Crunt deochiul au ajuns
Pe copii si i-au strapuns!
Copilasii plâng, suspin',
Scot gurita de la sân,
Cata-n ochii mamei lor,
Pleaca fruntea, cad si mor!
Vai de codrul care-si pierde
Freamatul si frunza verde!
Vai de inima pustie
Ce-a ramas far' de sotie!
Dar amar, amar de lume,
De copiii fara mume,
Si de mamele cu dor
Care-si pierd copiii lor!

III

Însira-te, margarite,
Pe lungi fire aurite,
Precum sirul din poveste,
Ca-nainte mult mai este:

Pe copiii-mbratisati,
Într-un leagan alb culcati,
Trista mama i-a-ngropat
Lânga ea, lânga palat,
La fereastra din gradina,
Sub o tufa de sulcina.
Iar din leaganul de flori
Rasarit-au pâna-n zori
Doi brazi gingasi de o seama,
Ca doi gemeni dintr-o mama,
S-au crescut, crescut-au iara
De la zori si pâna-n seara,
Pân-au dat sa se loveasca
De fereastra-mparateasca...

"Fratioare, fratioare,
Înlauntru ce vezi oare?"
"Vad pe mama!...
Auzi, frate,
Gemetele-i necurmate?"
"Maiculita mea iubita,
Cât de-amar e ratacita!"
"Ochii-i sunt doua izvoare
Tot de lacrimi arzatoare!"
"Ah! priveste cum ne cata
Prin cea casa întristata!"
"Cum ne cehama, cum ne plânge!
Mâinile cum si le frânge!"
"Mama, mama, draga noastra,
Iata-ne ici la fereastra,
Vin' cu dulce diezmierdat,
Ca de mult, amar de noi,
Ne lipsesti la amândoi!"
Astfel brazii suspinau
S-a lor crengi le clatinau
Pe fereastra-n sala mare...
Mama doamna viu tresare,
Vine, -alearga, sta, nu crede,
Vede brazii si nu-i vede,
Sterge iute ochii sai:
"Dragii mei, dragutii mei!
Voi sunteti! inima-mi zice
C-ati venit voi iar aice
Lâng-a mamei dulce sân,
Ce hraneste-amar suspin!
Scumpii mamei frumusei,
Copilasi, iubitii mei!
Frig v-a fost în cel pamânt,
Pedepsi-l-ar pomnul sfânt!
S-acum nu mai cata nime
De a voastra fragezime,
Nici va leagana-n cântari,
Nici v-adoarme-n sarutari!"
"Taci, maicuta cu durere,
Ca-ti aducem mângâiere.
Nu jeli a noastra soarta,
Ca de grija cerul poarta
Si la morti, si la cei vii,
Si la flori, si la copii.
Seara primaverii calda
Cu dulci lacrime ne scalda,
Vântul ne adoarme-usor
Cu suspin racoritor,
Si steluta serii, muta,
Cu dulci raze ne saruta."
"Ce vorbiti de primavara,
Si de stele, si de seara?
Nu vedeti cumplitii nori
Cum sosesc fulgeratori?
N-auziti cerul cum tuna
Si pamântul cum rasuna?
Vântul sufla si va-ndoaie,
Pe voi cade rece ploaie...
Dragii mei, gingasii mei!
Cum sa-i apar eu pe ei?...
Biata mama n-a sfârsit,
Cerul brazii a tramit
Si sub ochii sai pe loc
I-au aprins în mare foc!
La pamânt brazii cadeau,
Cu lung geamat ei ardeau
Si spre doamna ce-i vedea
Crengile si le-ntindea.
Biata mama, despletita,
Spaimântata, ratacita,
Pe fereastra se pleca,
Vrând în foc a s-arunca;
Dar deodata ochii sai
Au zarit doua scântei
Printre flacari stralucind,
În vazduh voios sarind,
Catre stele tot suind,
S-amândoua printre ele
Prefacându-se în stele.
Fata ei, l-acea privire,
Straluci de fericire,
Cum s-aprinde alba luna
Dup-o apriga furtuna;
Si cu graba-n veselie
Iesind noaptea pe câmpie,
Ea se duse aiurind,
Cu ochii la cer privind,
Cum se duce neoprit
Dorul cel nemarginit!

IV

Însira-te, margarite,
Pe lungi fire aurite,
Ca duioasa mea poveste,
Ca-nainte mult nu este:

Pe cea vale de mohor,
Lâng-un limpede izvor,
Mama doamna sta culcata
Si cu dragoste tot cata
Când la cerul înstelat,
Unde doru-i a zburat,
Când pe fata apei line,
Unde-a cerului lumine
Se prevad, se oglindeaza
Si în taina scânteiaza.
Biata mama-ncet suspina
Si cu-o floare de sulcina
Ea dezmiarda-ncetisor
Fata micului izvor,
S-apoi sta, si tot priveste,
Apa când se limpezeste,
Care stele mai întai
Au sa iasa-n fata ei?
Umbra noptii de pe vale
Se patrunde de-a ei jale
Si asculta în tacere
Soapta-i plina de durere.
Caci ea stelele descânta
Si, plângând, astfel ea cânta:
"Câte stele sunt pe cer,
Pâna-n ziua toate pier,
Numai doua-s statatoare
Pân' la rasarit de soare,
Si îngâna dorul meu...
Coborî-le-ar Dumnezeu!

Stelisoare, blânde stele,
Ochisori inimii mele!
Pe pamânt voi v-ati închis
Si în ceruri v-ati deschis
Sa priviti la dorul meu...
Coborî-v-ar Dumnezeu!

Bine v-a fi voua, bine,
În cel rai cu vii lumine,
Dar nici raiul nu e lin
Ca al mamei dulce sân!
Ah! copii, la sânul meu
Coborî-v-ar Dumnezeu!"

O! minune! sus, în cer,
Doua stele iata pier!
Si cu zborul de sageata
Prin vazduh iata-le, iata
Ca vin iute si voioase,
Lasând urme argintoase
Pân' ce cad lânga izvor
Într-un lung, întins ogor,
Si se fac din doua stele
Doua margaritarele...

Cine-n lume, cine poate
Marile sa le înoate,
Codrii vechi sa mi-i patrunza
Ca sa numere-a lor frunza?
Cine poate-avea aflare
Câte valuri sunt pe mare,
Câte raze sunt în soare,
Cât parfum e într-o floare?
Numai dorul mamei poate
Sa patrunda-n lume toate,
Ca sa afle mângâiere
La cumplita sa durere!
Astfel Doamna, ca-ntr-un râu,
Intra-n lanul cel de grâu,
Si tot cata ne-ncetat
Stelele care-au picat.
Spic de spic ea îl culege,
Grâu-n palme îl alege
Si-l saruta, si-1 dezmiarda,
Copilasii sa nu-si piarda!
Zi de vara pâna-n seara
Ea din lan nu iese-afara,
Spicuieste, spicuieste,
De odihna nici gândeste!
Iar când lanul s-a sfârsit,
Iata, Doamne! c-a gasit
Într-un spic frumos si mare
Doua mici margaritare!
Si de-atunci mama duioasa,
In rapirea-i dragastoasa,
Tot însira, visatoare,
Pretioasele-i odoare
Si la sânu-i tot le strânge,
Apoi râde, apoi plânge,
Le desira când si când
Si le-nsira iar, cântând:

"Însira-te, margarite,
Pe lungi fire aurite,
Precum lacrimile mele
Se-nsira curgând la stele!

Însira-te, margarite,
Pe lungi fire aurite,
Ca si anii mei de jale
Pe-a durerii trista cale!

Însira-te, margarite,
Pe lungi fire aurite,
Pân' ce dorul bietei mume
Va-nceta de-a plânge-n lume!"

Mirceşti