Ţara
Din umbra deasa-a norului
Întins pe tari straine
Cu aripele dorului
Voios revin la tine,
O! cuib al fericirilor,
O! tara luminoasa,
Comoara-a nalucirilor,
Gradina mea frumoasa!
S-avântul tineretelor
Ce-n sânu-mi se trezeste,
Prin lumile poetilor
Zburând ma râtâceste.
Si-n farmecul avântului
Tot ce sub ochi rasare
În poalele pamântului
Mai dragalas îmi pare;
Întinderea câmpiilor
În zari mai lin se perde.
Mai dulce-i rodul viilor,
Verdeata e mai verde.
Mai nalte sunt inaltimile,
Mai cald e mândrul soare,
Mai limpezi limpezimile
De râuri si izvoare.
Iar fetele cu florile
Mai viu râd între ele,
Si spun privighetorile
Mai tainic vers la stele.
Aice-i tara basmelor
Ce-ngâna-a noastra minte
Prin freamatul fantasmelor
Din timpi de mai nainte.
Aice-i vestea Doamnelor
Din lumea legendara,
S-a prelungirii toamnelor
Sub cerul de primavara.
Aice-i tara tarilor
S-a doinelor de jale
Ce-n linistirea serilor
Te tin uimit în cale.
Aici cu lacrimioare
Bujori se prind în hora.
Aice însusi soarele
Are-ntre flori o sora,
Si-n stâncele Carpatilor
Cresc paseri nazdravane,
Si-n sufletul barbatilor,
Mândriile române!
O! gura dulce-a raiului,
Tu dai prin o zâmbire
Si fericire traiului,
Si mortii fericire.
Luceferii eterului
Ravnind privesc la tine,
Si toti îngerii cerului
Te-au îndragit ca mine!
Bradul
Sus pe culme bradul verde
Sub zapada albicioasa
Printre negura se pierde
Ca o fantasma geroasa,
Si priveste cu-ntristare
Cum se primbla prin rastoace
Iarna pe un urs calare,
Iarna cu sapte cojoace.
El se scutura si zice:
"În zadar tu, vrajitoare,
Aduci viforul pe-aice,
Aduci zile fara soare.
În zadar îngheti pamântul,
Ucizi florile si stupii
Si trimiti moartea cu vântul
Si trimiti foamea cu lupii.
În zadar a ta suflare
Apa-n râuri o încheaga,
Sterge urma pe carare
Si de mine m-i leaga.
În zadar aduci cu tine
Corbul negru si pradalnic,
Si din codrii cu jivine
Faci sa iasa urlet jalnic.
În zadar, urgie cruda,
Lungesti noaptea-ntunecoasa
Si, râzând de-a lumii truda,
Scurtezi ziua luminoasa.
În zadar îmi pui povara
De zapada si de gheata.
Fie iarna, fie vara,
Eu pastrez a mea verdeata!"
Cocoarele
Din cea zare luminoasa vine-un lung sir de cocoare
Aducand pe-aripi intinse calde raze de la soare;
Iata-le deasupra noastra, iata-le colo sub nor,
In vazduh calauzite de-un pilot, batran cocor.
Ele vin din fundul lumii, de prin clime infocate,
De la India Brahmina, unde fiarele-ncruntate,
Pardosi, tigri, serpi gigantici stau in jungle tupilati,
Pandind noaptea elefantii cu lungi trompe inarmati.
Fericite calatoare! zburand iute pe sub ceruri,
Au vazut in repejune ale Africii misteruri,
Lacul Ciad si muntii Lunii, cu Pustiu-ngrozitor,
Nilul Alb carui se-nchina un cumplit negru popor.
Calatoare scumpe mie!… Au lasat in a lor cale
Asia cu-a sale rauri, Casemirul cu-a sa vale,
Au lasat chiar Ceylonul, mandra insula din rai,
Si revin cu fericire pe al tarii dulce plai!
Doua Suflete
Doua suflete amice de copile pamântene
Se-ntâlnesc în steaua lunii, se privesc duios prin gene,
Apoi stau într-o uimire, una alteia zâmbind,
Si-mpreuna îsi iau zborul, prin senin calatorind.
“Tu esti, dulce surioara? zice una cu mirare,
Tu, regina frumusetii, tu, altar de închinare!
Pe pamânt, de-abia în floare, cum se face de-ai muri?”
Cealalta, varsând lacrimi, îi raspunde:”Am iubit!”
“Ai iubit!... ai trecut raiul!... ai simtit în primavara
Acea flacara cereasca, dulce mult si mult amara!
Ai iubit!... si tu din viata ai putut, ai vrut sa zbori!...
Unde, unde-ti sunt ramase virginalele comori?”
“Am lasat glasul meu dulce unei dulci privighetoare;
Ochii, murelor din codru; parul, falnicul soare;
Sânul, unui crin varatic; gura, unui trandafir,
Si pamântului în jale, al meu vesnic suvenir!”
Înşiră -Te, Mărgărite
Legenda
Trei copile de-mparat
Stau într-un maret palat,
Însirând la scumpe salbe
De margaritare albe.
Iar o pasare maiastra
Vine vesel pe fereastra
Si, batând din aripioare,
Zice, blând cuvântatoare:
"Bine, bine v-am gasit,
Dalbe flori din rasarit!"
"Bine-ai venit de la rai,
Pasarea cu dulce grai!"
"Eu sosesc cu primavara
Ca sa ma întorn cu vara;
S-acum vin pe-al vostru plai,
Aducând luna lui mai,
Luna cea de lacrimioare
Si de doruri iubitoare,
Si o dalba de poveste
Cum n-a fost si nu mai este!"
"Pasarica, spune, spune
Cea poveste de minune,
Ca ti-om face noi trei salbe
De margaritare albe."
I
"Însira-te, margarite,
Pe lungi fire aurite,
Ca o hora luminoasa,
Ca povestea mea duioasa:
Fost-a fost în lume-odata
Mândrulita, dulce fata,
Si la chip fermecatoare
De puteai cata la soare,
Iar la ochisorii sai
Si la fata-i nu putei!
Florile îi ziceau floare,
Stelele, stea lucitoare,
Încât vecinic flori si stele
Se certau noaptea-ntre ele!
Iata-n fapt de dimineata
Ca pe câmpul de verdeata
Copilita, cu-alte doua,
Se primbla, torcând prin roua
Una zice: "Am visat
De-un fecior de împarat!
Dac-ar fi acum sa vie
Sa m-aleaga de sotie,
I-as aduce eu în dar
Un soiman de armasar
Care zboara, care sare
Peste munti si peste mare
Si înconjura pamântul
Mai usor chiar decât vântul!"
Alta zice: "Surioare!
Eu i-as tese-n foc de soare
O camasa-n zece ite,
Cu descânteci prin altite,
Ca sa-i fie de noroc
Si sa-1 apere de foc,
Si de patimi sufletesti,
Si de boalele trupesti!"
Iar frumoasa copilita
Zice astfel din gurita:
"Eu i-as face doi feciori,
Doi de gemeni fratiori,
Cu cositele-aurite
Si cu fetele-nflorite,
De n-ar fi altii ca ei
Dragalasi si frumusei,
Caci ar fi stralucitori
Ca doi ochi veselitori!"
"De mi-i face-asa copii,
Tu, mireasa mea sa fii!
(Zice-atunce mândrul crai
Ce vâna pe verde plai.)
Tu sa fii a mea mireasa,
A mea dulce-mparateasa!
Tu, minune-ncântatoare
Care esti rupta din soare!"
Copilita-n fericire
Sta patrunsa de uimire,
Ochii gales i se-nchid,
Degetele-i se deschid,
Fusu-i pica, firu-si pierde,
Si ea cade-n iarba verde.
Iara craiul tinerel
O ia-n brate usurel,
Si cu gingasul odor
Salta pe-al sau cal usor,
Calul falnic se-ncordeaza,
Sare, zboara si necheaza;
El nechezul n-a sfârsit,
La palat c-a si sosit!
Sapte zile-abia trecea,
Mare nunta se facea,
Cu nuntasi nenumarati,
Cum se cade la-mparati,
De-a mers vestea-n departari,
Peste noua tari si mari!
Fost-au fata crai vestiti,
Cu coroane-mpodobiti,
Si vestite-mparatese,
Tot frumoase si alese.
Fost-au înca la serbare
Oaspeti mari de spaimântare
Uriasi cu negre semne,
Sfarma-Piatra, Strâmba-Lemne,
Zmei cu ochii sângerosi
Si vitejii feti-frumosi!
Dar din toti nuntasii cine
Raspândea mai vii lumine?
Dulce-a craiului mireasa,
Tânara împarateasa,
Care ochii fermeca
De zâmbea sau de juca.
Blândul zâmbet al copilei
Lumina ca faptul zilei,
S-al ei joc parea un zbor
Chiar de flutur sprinteior.
Fost-am înca si eu fata
La cea nunta mult mareata,
Si de-atunci tot ma gândesc
C-am visat un vis ceresc!
II
Însira-te, margarite,
Pe lungi fire aurite,
Precum sirul din poveste,
Ca-nainte mult mai este:
Trecu luna, trecu doua,
Trecu cinci, trecura noua,
Doamna nascu doi feciori,
Doi de gemeni fratiori,
Cu cosite poleite
Si cu fete înflorite,
De pareau stralucitori
Ca doi ochi veselitori!...
Alei, mândre surioare!
Puteati voi a-mi spune oare
Ce-i mai bun în asta viata
Ca iubirea cu dulceata?
Ce-i mai sfânt si mai alin
Ca mama cu prunc la sân?
Ce-i mai drag si mai placut
Ca pruncutul nou-nascut?...
Mama doamna, fericita,
Cu doi prunci împodobita,
Îi tinea duios la sân,
Ca doi fluturi pe un crin,
Si din pletele-i gingase
Le facea lor dulce fase,
Si pe brate-i, ca sa-i culce,
Le facea un leagan dulce.
Ea-i privea si zi si noapte,
Le vorbea cu blânde soapte,
Si, privindu-i, se uimea!...
Ea-i trezea si-i adormea.
I-adormea tot în cântari
Si-i trezea în sarutari.
Când era pe adormire,
Le cânta cu-nduiosire:
"Nani, nani, copilasi,
Dragii mamei feciorasi!
Ca mama v-a legana,
Cu vers dulce v-a-ngâna
S-a ruga pe Dumnezeu
Sa va primble-n raiul sau,
Sa vedeti, unicii mei,
Ceruri plini de curcubei,
Ploi de raze si de stele
Pe câmpii de viorele,
S-oi ruga Domnul ceresc
Sa ajungeti cum doresc,
Viteji mari si feti-frumosi,
Doi luceferi mângâiosi.
Lumea sa va îndrageasca,
Dusmanii sa se-ngrozeasca,
S-aveti parte si renume,
Sa va mearga vestea-n lume!
Când era iar pe trezie,
Le cânta în veselie:
"Sculati, sculati, fetii mei,
Floricele dalbe!
C-au venit doi îngerei
În vesminte albe,
Îngerei colindatori,
Floricele dalbe,
Noaptea pe la cântatori,
Când zorile-s albe,
Si v-aduc pe aripioare
Floricele dalbe,
Roua sfânta-nvietoare
Si cunune albe!"
Alei! mândre surioare!
Nici ca se afla sub soare
Fericire mai deplina,
Viata dulce mai senina!
Dar în lume ades trece
Vânt de moarte, fior rece,
Si pe loc se vestejeste
Tot ce-n lume ne zâmbeste!
Seninul se schimba-n nori,
Viata-n noapte fara zori,
Veselia-n aspre chinuri
Si cântarile-n suspinuri!
Iata ca-ntr-o zi din mai
Mers-a vestea chiar la rai
De-acei mândri fratiori,
A pamântului comori,
Si top îngerii în zbor
Au venit, ascunsi de-un nor,
Ca sa vada daca sunt
Frati de-ai lor pe-acest pamânt
"Dulce-s, Doamne, la privire!
Ca un vis de fericire!"
Abia zis-au, si pe loc,
Ca un fulger viu de foc,
Crunt deochiul au ajuns
Pe copii si i-au strapuns!
Copilasii plâng, suspin',
Scot gurita de la sân,
Cata-n ochii mamei lor,
Pleaca fruntea, cad si mor!
Vai de codrul care-si pierde
Freamatul si frunza verde!
Vai de inima pustie
Ce-a ramas far' de sotie!
Dar amar, amar de lume,
De copiii fara mume,
Si de mamele cu dor
Care-si pierd copiii lor!
III
Însira-te, margarite,
Pe lungi fire aurite,
Precum sirul din poveste,
Ca-nainte mult mai este:
Pe copiii-mbratisati,
Într-un leagan alb culcati,
Trista mama i-a-ngropat
Lânga ea, lânga palat,
La fereastra din gradina,
Sub o tufa de sulcina.
Iar din leaganul de flori
Rasarit-au pâna-n zori
Doi brazi gingasi de o seama,
Ca doi gemeni dintr-o mama,
S-au crescut, crescut-au iara
De la zori si pâna-n seara,
Pân-au dat sa se loveasca
De fereastra-mparateasca...
"Fratioare, fratioare,
Înlauntru ce vezi oare?"
"Vad pe mama!...
Auzi, frate,
Gemetele-i necurmate?"
"Maiculita mea iubita,
Cât de-amar e ratacita!"
"Ochii-i sunt doua izvoare
Tot de lacrimi arzatoare!"
"Ah! priveste cum ne cata
Prin cea casa întristata!"
"Cum ne cehama, cum ne plânge!
Mâinile cum si le frânge!"
"Mama, mama, draga noastra,
Iata-ne ici la fereastra,
Vin' cu dulce diezmierdat,
Ca de mult, amar de noi,
Ne lipsesti la amândoi!"
Astfel brazii suspinau
S-a lor crengi le clatinau
Pe fereastra-n sala mare...
Mama doamna viu tresare,
Vine, -alearga, sta, nu crede,
Vede brazii si nu-i vede,
Sterge iute ochii sai:
"Dragii mei, dragutii mei!
Voi sunteti! inima-mi zice
C-ati venit voi iar aice
Lâng-a mamei dulce sân,
Ce hraneste-amar suspin!
Scumpii mamei frumusei,
Copilasi, iubitii mei!
Frig v-a fost în cel pamânt,
Pedepsi-l-ar pomnul sfânt!
S-acum nu mai cata nime
De a voastra fragezime,
Nici va leagana-n cântari,
Nici v-adoarme-n sarutari!"
"Taci, maicuta cu durere,
Ca-ti aducem mângâiere.
Nu jeli a noastra soarta,
Ca de grija cerul poarta
Si la morti, si la cei vii,
Si la flori, si la copii.
Seara primaverii calda
Cu dulci lacrime ne scalda,
Vântul ne adoarme-usor
Cu suspin racoritor,
Si steluta serii, muta,
Cu dulci raze ne saruta."
"Ce vorbiti de primavara,
Si de stele, si de seara?
Nu vedeti cumplitii nori
Cum sosesc fulgeratori?
N-auziti cerul cum tuna
Si pamântul cum rasuna?
Vântul sufla si va-ndoaie,
Pe voi cade rece ploaie...
Dragii mei, gingasii mei!
Cum sa-i apar eu pe ei?...
Biata mama n-a sfârsit,
Cerul brazii a tramit
Si sub ochii sai pe loc
I-au aprins în mare foc!
La pamânt brazii cadeau,
Cu lung geamat ei ardeau
Si spre doamna ce-i vedea
Crengile si le-ntindea.
Biata mama, despletita,
Spaimântata, ratacita,
Pe fereastra se pleca,
Vrând în foc a s-arunca;
Dar deodata ochii sai
Au zarit doua scântei
Printre flacari stralucind,
În vazduh voios sarind,
Catre stele tot suind,
S-amândoua printre ele
Prefacându-se în stele.
Fata ei, l-acea privire,
Straluci de fericire,
Cum s-aprinde alba luna
Dup-o apriga furtuna;
Si cu graba-n veselie
Iesind noaptea pe câmpie,
Ea se duse aiurind,
Cu ochii la cer privind,
Cum se duce neoprit
Dorul cel nemarginit!
IV
Însira-te, margarite,
Pe lungi fire aurite,
Ca duioasa mea poveste,
Ca-nainte mult nu este:
Pe cea vale de mohor,
Lâng-un limpede izvor,
Mama doamna sta culcata
Si cu dragoste tot cata
Când la cerul înstelat,
Unde doru-i a zburat,
Când pe fata apei line,
Unde-a cerului lumine
Se prevad, se oglindeaza
Si în taina scânteiaza.
Biata mama-ncet suspina
Si cu-o floare de sulcina
Ea dezmiarda-ncetisor
Fata micului izvor,
S-apoi sta, si tot priveste,
Apa când se limpezeste,
Care stele mai întai
Au sa iasa-n fata ei?
Umbra noptii de pe vale
Se patrunde de-a ei jale
Si asculta în tacere
Soapta-i plina de durere.
Caci ea stelele descânta
Si, plângând, astfel ea cânta:
"Câte stele sunt pe cer,
Pâna-n ziua toate pier,
Numai doua-s statatoare
Pân' la rasarit de soare,
Si îngâna dorul meu...
Coborî-le-ar Dumnezeu!
Stelisoare, blânde stele,
Ochisori inimii mele!
Pe pamânt voi v-ati închis
Si în ceruri v-ati deschis
Sa priviti la dorul meu...
Coborî-v-ar Dumnezeu!
Bine v-a fi voua, bine,
În cel rai cu vii lumine,
Dar nici raiul nu e lin
Ca al mamei dulce sân!
Ah! copii, la sânul meu
Coborî-v-ar Dumnezeu!"
O! minune! sus, în cer,
Doua stele iata pier!
Si cu zborul de sageata
Prin vazduh iata-le, iata
Ca vin iute si voioase,
Lasând urme argintoase
Pân' ce cad lânga izvor
Într-un lung, întins ogor,
Si se fac din doua stele
Doua margaritarele...
Cine-n lume, cine poate
Marile sa le înoate,
Codrii vechi sa mi-i patrunza
Ca sa numere-a lor frunza?
Cine poate-avea aflare
Câte valuri sunt pe mare,
Câte raze sunt în soare,
Cât parfum e într-o floare?
Numai dorul mamei poate
Sa patrunda-n lume toate,
Ca sa afle mângâiere
La cumplita sa durere!
Astfel Doamna, ca-ntr-un râu,
Intra-n lanul cel de grâu,
Si tot cata ne-ncetat
Stelele care-au picat.
Spic de spic ea îl culege,
Grâu-n palme îl alege
Si-l saruta, si-1 dezmiarda,
Copilasii sa nu-si piarda!
Zi de vara pâna-n seara
Ea din lan nu iese-afara,
Spicuieste, spicuieste,
De odihna nici gândeste!
Iar când lanul s-a sfârsit,
Iata, Doamne! c-a gasit
Într-un spic frumos si mare
Doua mici margaritare!
Si de-atunci mama duioasa,
In rapirea-i dragastoasa,
Tot însira, visatoare,
Pretioasele-i odoare
Si la sânu-i tot le strânge,
Apoi râde, apoi plânge,
Le desira când si când
Si le-nsira iar, cântând:
"Însira-te, margarite,
Pe lungi fire aurite,
Precum lacrimile mele
Se-nsira curgând la stele!
Însira-te, margarite,
Pe lungi fire aurite,
Ca si anii mei de jale
Pe-a durerii trista cale!
Însira-te, margarite,
Pe lungi fire aurite,
Pân' ce dorul bietei mume
Va-nceta de-a plânge-n lume!"
Mirceşti
Ce-a fost n-a fost
