Mari poeţi români - Geo Dumitrescu

 Africa de sub frunte

Numai vesti rele mai astept.

Numai vesti proaste mai pot aduce :

a mai murit un copac,

a mai plecat o pasare,

cineva si-a taiat sufletul într-un

ciob de oglinda,

undeva, în continentul iubirii

au navalit oamenii-cangur ...

Toate vânturile bat de-a-ndaratelea,

zicând ca trebuie îndreptati arborii

pe care tot ele i-au strâmbat. Si astfel

mortalitatea arborilor

a crescut înspaimântator –

caci nimic, o, nimic nu se poate îndrepta

fara încuviintarea sevelor,

si tot ce se-ndreapta cu de-a sila

se frânge ...

De aceea, nu mai astept decât vesti rele –

se vor distinge probabil si focurile ramase,

va creste par aspru de cal

pe ultimele frunti albe, stralucitoare,

nesfarâmate înca de ciomege,

si ultimele cântece în paduri

vor fi ale gorilelor-lupi ...

Pâna atunci, toata lumea trebuie

sa se scarpine individual –

asa e legea, asa e obiceiul

înainte de moarte. Nu staruiti,

nu se acorda nici o dispensa –

doar ciungii au nevoie sa se scarpine

reciproc, cu botul sau cu picioarele ...

Si între timp a mai murit un copac,

a mai plecat o pasare,

cineva si-a taiat oglinda

într-un ciob de suflet,

si oamenii-cangur se înmultesc

în buzunarul de la spate al lumii ...

Numai veşti rele mai aştept...

Ar fi bine sa uiti

« ... Du-te acasa, prostule,

Nu-ti mai pierde noptile »

(Cântec lautaresc)

- Ar fi bine s-o uiti ! îi spuneam inimii,

uit-o, îti spun! Îi strigam furios,

asaza lespezi înalte de liniste în urma ei,

uit-o!, suflând încet, da zbor papadiei straine ...

- Usor de zis! Mi-a raspuns – nicicând

n-a fost dat nimanui a uita

focul în care piere arzând.

- Uitati-o! le strig ochilor – pentru Dumnezeu,

alungati-o din lacrima si din lumina,

uitati-o, va spun !

- Eram niste cratere stinse, mi-au spus, lumina

nu mai gasea drumul spre noi.

Ca niste afumate rani de glont,

spre lume atinteam

sticloase întrebari încremenite. Doar ea,

buzele ei, aburind usor geamul subtire, uscat,

lumini reaprinse în ferestrele reci. Doar ea –

lumini fierbinti, în mijlocul carora

tolanita, domneste.

Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei ramâne –

alunga-ti ochii, lumina,

caci numai o data cu noi

va pleca si ea de la tine.

- Uitati-o, uitati-o ! le strig disperat mâinilor,

uitati-o, voi, ciudate vietati electrice,

linistitele mele unelte :

de-acum înainte, cuprindeti vazduhul în brate,

haraziti mângâieri doar obrazului pufos

al poamelor, al pruncilor,

doar întinderii albe a hârtiei,

si rotunjiti-va palmele în jurul marului

si-al portocalei,

de-acum înainte, cuprindeti de mijloc

doar arborele din drum, tacut si statornic.

- Uit-o si tu, îi strig sângelui,

întoarce-te acasa, prostule, aduna-ti apele

în matca lor veche si, cântând,

lasa unda sa-ti joace în voie

pe prundurile multicolore ale vietii ...

- Zadarnic, zadarnic ! îmi spune

n-ai cum sa-ntorci, nu mai poti alege

unda grabita a râului

din vânatul val nestatornic al marii

în care s-a pierdut fara urma ...

- Uit-o ! îmi strig disperat mie însumi,

fugi, goneste, scapara-ti pasii

departe spre zare, încotro vezi cu ochii,

fugi, nu te mai uita în urma,

azvârle peste umar pieptenele :

dese paduri înalte s-or asterne

între tine si ea!

fugi, azvârle oglinda : lacul întins,

cu nemarginirea-i de ape, va îneca

amintirea ei ...

Fug, alerg ... Zadarnic alerg, o, zadarnic :

oglinda umeda a lacului

cu ochii ei calzi, luminosi, ma priveste,

iar soapta padurii adânci ma tot cheama

cu glasul, cu vorbele ei,

si toti arborii, arborii dragi, spre mine întind

o, arborii mereu spre mine întind

bratele ei.

Argumente îmi curgeau pe tâmpla...

Ne salutam asa: mai întâi asezam mâna

pe obrazul ei, apoi o mutam usor

pe obrazul meu, aducând între degete

un fir de racoare. Prin asta,

temperaturile noastre deveneau egale,

apoi, din nou le faceam sa difere

alergând unul prin celalalt...

Treceam prin lungi coridoare de umbra,

prin grele urcusuri

si bucurii tulburi si galbene,

apoi ne-ntorceam

în caderi libere, ametitoare,

despovarati de timp si de trupuri,

tacuti si albi...

Aventura în cer

Omul care pazea luneta parea sa fie filozof,

parea sa stie multe din tainele cerului -

i-am dat doi lei sa ma lase sa privesc luna

si sa patrund în tarile misterului.

N-as fi putut sa-mi închipui vreodata

ca ce-am vazut exista în realitate!...

Am surprins stelele în somnul lor ciudat,

dormind burghez, desumflate.

Unii credeau ca stelele sunt niste globuri frumoase si colorate

înfipte în pari în gradina lui Dumnezeu,

asa povesteau toti poetii

si de fapt asa credeam si eu.

Stiti, nu-i adevarat nici ca stelele au colturi -

le-am vazut eu cu ochii - pe onoarea mea!

Erau rotunde, buhaite si murdare

nici una din ele nu se misca.

Luna, obeza si colerica, se dezbraca pentru noapte.

Parea ca se tine acolo un dialog cu calma disperare;

îmi venea sa strig ca de la galerie:

- Mai tare, pentru Dumnezeu, mai tare!...

Norii fluturau pelerinele lor cenusii, zdrentuite,

cu ridicole elanuri medievale,

nu se vedea nici un alcov unde batrâna libidinoasa

si-ar fi putut ascunde nocturnele hemoragii banale.

Curând apoi a trebuit sa-mi acopar ochii:

un nor masiv s-a depus masculin peste flasca gramada de sex -

dedesubt, luna se mai vedea doar o felie

pentru ochii muritorului perplex.

Pe unde se târâse soarele cu o mie de ani înainte,

ramasese o pârtie alba, vaga si prafoasa

pe care, cu convingere si importanta,

Excelentele Cerului se duceau spre casa.

Într-un alt colt, departe de bordelul selenar,

Satan si Cel-de-sus mestecau argumente într-o teatrala divergenta,

iar Saturn-Logodnicul, sezând pe oistea Carului Mare,

îsi medicamenta organele, cu indecenta.

Era o lume de panopticum,

totul era clar si straniu ca în fundurile de mare -

n-as fi crezut ca exista în realitate

ceea ce priveam acum cu stupoare.

Omul care pazea luneta parea sa fie filozof,

parea ca învatase multe de la fantastica lui teava de tun,

de aceea nu s-a aratat surprins deloc

când eu am fugit râzând ca un nebun.

Insomnie

Creionul si gândul, inerte. Foaia e totusi alba.

Nu e prima data când tacerea mi se pare un urias aisberg.

Peretii pier imaculati în infinit

si mi-e cu neputinta sa-mi reprezint cuvântul „merg”.

Daca as agita – inexplicabil – foaia,

Fâsâitul hârtiei ar indica o prezenta,

Întunericul ar putea sa devie alb si sonor…

(Dar numai gândul acesta e un semn de dementa!)

Atunci? Sa dorm?, sa gândesc? (Lucrurile sunt obositor de clare…)

Peretii pier irezistibil în infinit.

Nu e prima data când singuratatea mi se pare un imens aisberg…

- Prietena musca, bine-ai venit!...

Portret

Acum pictez un tablou mare –

vreau sa-mi fac un autoportret.

Aici o sa desenez inima – o gamalie de chibrit,

aici, creierul – un aparat sacru si concret.

Undeva vor fi neaparat nasul, gura,

n-are nici un sens sa omit ochii – doua semne de întrebare,

aici în colt o sa-mi pictez gândurile –

o claie informa de rufe murdare.

Pieptul – o oglinda cu poleiul zgâriat –

va lasa sa se vada interiorul

(cu totul neinteresant, indefinitiv),

sus, sprâncenele îsi vor schita zborul.

Doua aripi vor fi probabil si urechile,

fruntea cutata – o scara catre infinit,

buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate

obsesia rosie a sarutului-mit.

Un ochi atent va mai putea zari, în fine,

cicatricea unei gauri în frunte,

sau în maldarul recuzitelor inutile,

ceva ce ar putea sa semene a ideal sau a munte ...