joi, 26 iulie 2012

Mari poeţi români - Geo Dumitrescu


 Africa de sub frunte

Numai vesti rele mai astept.
Numai vesti proaste mai pot aduce :
a mai murit un copac,
a mai plecat o pasare,
cineva si-a taiat sufletul într-un
ciob de oglinda,
undeva, în continentul iubirii
au navalit oamenii-cangur ...

Toate vânturile bat de-a-ndaratelea,
zicând ca trebuie îndreptati arborii
pe care tot ele i-au strâmbat. Si astfel
mortalitatea arborilor
a crescut înspaimântator –
caci nimic, o, nimic nu se poate îndrepta
fara încuviintarea sevelor,
si tot ce se-ndreapta cu de-a sila
se frânge ...

De aceea, nu mai astept decât vesti rele –
se vor distinge probabil si focurile ramase,
va creste par aspru de cal
pe ultimele frunti albe, stralucitoare,
nesfarâmate înca de ciomege,
si ultimele cântece în paduri
vor fi ale gorilelor-lupi ...

Pâna atunci, toata lumea trebuie
sa se scarpine individual –
asa e legea, asa e obiceiul
înainte de moarte. Nu staruiti,
nu se acorda nici o dispensa –
doar ciungii au nevoie sa se scarpine
reciproc, cu botul sau cu picioarele ...

Si între timp a mai murit un copac,
a mai plecat o pasare,
cineva si-a taiat oglinda
într-un ciob de suflet,
si oamenii-cangur se înmultesc
în buzunarul de la spate al lumii ...

Numai veşti rele mai aştept...

Ar fi bine sa uiti


« ... Du-te acasa, prostule,
Nu-ti mai pierde noptile »
(Cântec lautaresc)

- Ar fi bine s-o uiti ! îi spuneam inimii,
uit-o, îti spun! Îi strigam furios,
asaza lespezi înalte de liniste în urma ei,
uit-o!, suflând încet, da zbor papadiei straine ...
- Usor de zis! Mi-a raspuns – nicicând
n-a fost dat nimanui a uita
focul în care piere arzând.

- Uitati-o! le strig ochilor – pentru Dumnezeu,
alungati-o din lacrima si din lumina,
uitati-o, va spun !
- Eram niste cratere stinse, mi-au spus, lumina
nu mai gasea drumul spre noi.
Ca niste afumate rani de glont,
spre lume atinteam
sticloase întrebari încremenite. Doar ea,
buzele ei, aburind usor geamul subtire, uscat,
lumini reaprinse în ferestrele reci. Doar ea –
lumini fierbinti, în mijlocul carora
tolanita, domneste.
Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei ramâne –
alunga-ti ochii, lumina,
caci numai o data cu noi
va pleca si ea de la tine.

- Uitati-o, uitati-o ! le strig disperat mâinilor,
uitati-o, voi, ciudate vietati electrice,
linistitele mele unelte :
de-acum înainte, cuprindeti vazduhul în brate,
haraziti mângâieri doar obrazului pufos
al poamelor, al pruncilor,
doar întinderii albe a hârtiei,
si rotunjiti-va palmele în jurul marului
si-al portocalei,
de-acum înainte, cuprindeti de mijloc
doar arborele din drum, tacut si statornic.

- Uit-o si tu, îi strig sângelui,
întoarce-te acasa, prostule, aduna-ti apele
în matca lor veche si, cântând,
lasa unda sa-ti joace în voie
pe prundurile multicolore ale vietii ...
- Zadarnic, zadarnic ! îmi spune
n-ai cum sa-ntorci, nu mai poti alege
unda grabita a râului
din vânatul val nestatornic al marii
în care s-a pierdut fara urma ...

- Uit-o ! îmi strig disperat mie însumi,
fugi, goneste, scapara-ti pasii
departe spre zare, încotro vezi cu ochii,
fugi, nu te mai uita în urma,
azvârle peste umar pieptenele :
dese paduri înalte s-or asterne
între tine si ea!
fugi, azvârle oglinda : lacul întins,
cu nemarginirea-i de ape, va îneca
amintirea ei ...

Fug, alerg ... Zadarnic alerg, o, zadarnic :
oglinda umeda a lacului
cu ochii ei calzi, luminosi, ma priveste,
iar soapta padurii adânci ma tot cheama
cu glasul, cu vorbele ei,
si toti arborii, arborii dragi, spre mine întind
o, arborii mereu spre mine întind
bratele ei.

Argumente îmi curgeau pe tâmpla...
Ne salutam asa: mai întâi asezam mâna
pe obrazul ei, apoi o mutam usor
pe obrazul meu, aducând între degete
un fir de racoare. Prin asta,
temperaturile noastre deveneau egale,
apoi, din nou le faceam sa difere
alergând unul prin celalalt...
Treceam prin lungi coridoare de umbra,
prin grele urcusuri
si bucurii tulburi si galbene,
apoi ne-ntorceam
în caderi libere, ametitoare,
despovarati de timp si de trupuri,
tacuti si albi...

Aventura în cer

Omul care pazea luneta parea sa fie filozof,
parea sa stie multe din tainele cerului -
i-am dat doi lei sa ma lase sa privesc luna
si sa patrund în tarile misterului.

N-as fi putut sa-mi închipui vreodata
ca ce-am vazut exista în realitate!...
Am surprins stelele în somnul lor ciudat,
dormind burghez, desumflate.

Unii credeau ca stelele sunt niste globuri frumoase si colorate
înfipte în pari în gradina lui Dumnezeu,
asa povesteau toti poetii
si de fapt asa credeam si eu.

Stiti, nu-i adevarat nici ca stelele au colturi -
le-am vazut eu cu ochii - pe onoarea mea!
Erau rotunde, buhaite si murdare
nici una din ele nu se misca.

Luna, obeza si colerica, se dezbraca pentru noapte.
Parea ca se tine acolo un dialog cu calma disperare;
îmi venea sa strig ca de la galerie:
- Mai tare, pentru Dumnezeu, mai tare!...

Norii fluturau pelerinele lor cenusii, zdrentuite,
cu ridicole elanuri medievale,
nu se vedea nici un alcov unde batrâna libidinoasa
si-ar fi putut ascunde nocturnele hemoragii banale.

Curând apoi a trebuit sa-mi acopar ochii:
un nor masiv s-a depus masculin peste flasca gramada de sex -
dedesubt, luna se mai vedea doar o felie
pentru ochii muritorului perplex.

Pe unde se târâse soarele cu o mie de ani înainte,
ramasese o pârtie alba, vaga si prafoasa
pe care, cu convingere si importanta,
Excelentele Cerului se duceau spre casa.

Într-un alt colt, departe de bordelul selenar,
Satan si Cel-de-sus mestecau argumente într-o teatrala divergenta,
iar Saturn-Logodnicul, sezând pe oistea Carului Mare,
îsi medicamenta organele, cu indecenta.

Era o lume de panopticum,
totul era clar si straniu ca în fundurile de mare -
n-as fi crezut ca exista în realitate
ceea ce priveam acum cu stupoare.

Omul care pazea luneta parea sa fie filozof,
parea ca învatase multe de la fantastica lui teava de tun,
de aceea nu s-a aratat surprins deloc
când eu am fugit râzând ca un nebun.

Insomnie

Creionul si gândul, inerte. Foaia e totusi alba.
Nu e prima data când tacerea mi se pare un urias aisberg.
Peretii pier imaculati în infinit
si mi-e cu neputinta sa-mi reprezint cuvântul „merg”.

Daca as agita – inexplicabil – foaia,
Fâsâitul hârtiei ar indica o prezenta,
Întunericul ar putea sa devie alb si sonor…
(Dar numai gândul acesta e un semn de dementa!)

Atunci? Sa dorm?, sa gândesc? (Lucrurile sunt obositor de clare…)
Peretii pier irezistibil în infinit.
Nu e prima data când singuratatea mi se pare un imens aisberg…
- Prietena musca, bine-ai venit!...

Portret

Acum pictez un tablou mare –
vreau sa-mi fac un autoportret.
Aici o sa desenez inima – o gamalie de chibrit,
aici, creierul – un aparat sacru si concret.

Undeva vor fi neaparat nasul, gura,
n-are nici un sens sa omit ochii – doua semne de întrebare,
aici în colt o sa-mi pictez gândurile –
o claie informa de rufe murdare.

Pieptul – o oglinda cu poleiul zgâriat –
va lasa sa se vada interiorul
(cu totul neinteresant, indefinitiv),
sus, sprâncenele îsi vor schita zborul.

Doua aripi vor fi probabil si urechile,
fruntea cutata – o scara catre infinit,
buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate
obsesia rosie a sarutului-mit.

Un ochi atent va mai putea zari, în fine,
cicatricea unei gauri în frunte,
sau în maldarul recuzitelor inutile,
ceva ce ar putea sa semene a ideal sau a munte ...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu