de Gheorghe Pârja
Scriu despre străinătate, acum, când mirajul ei s-a subțiat mult. Străinătatea, în înțelesul ei adevărat, era ispititoare atunci când nu aveam acces la ea. Acum, nici cei mai neumblați prin lume, ca mine, nu se uită cu binoclul spre orizonturi pentru a apropia depărtările. Acum, străinătatea este reală, la îndemâna oricui, atunci era posibilă, chiar utopică. Dacă mă întorc în anii prunciei, chiar aflu o altă lume. Câteodată îmi este greu să port două lumi în mine. Prima, aceea cu ulița cu bolovani, care firesc nu se mai întoarce, dar am păstrat din ea fragmente masive de amintiri, lucitoare ca abanosul. Aveam repere de le atingeam cu mâna ori cu piciorul. Mă răcoream cu distanțele ajungând în Valea Mătrăgunii, la Gutâi, ori la Târg la Ocna de Sare. Unde mai fugeam de acasă? La film, când venea caravana cinematografică în sat. Acolo vedeam depărtările, străinătatea care juca pe pânză.
Asta, a doua, pe care o trăiesc de vreo trei decenii, este plină cu invenții sublime, încifrate, cosmice, de folos omului priceput, dar este greu de stăpânit. Parcă sunt tot timpul un invitat, un ostatic pe un plan înclinat. Și atunci care-i locul în care pot să-mi aflu liniștea, echilibrul ori mirajul visării? Destul de greu. Dar să nu uit legătura mea cu străinătatea, pe vremea când Ulița Bisericii era cu bolovani. Tresăream când mama mă trimitea la prietena ei, Americanca, o țărancă de pe Valea Cosăului. Așa am aflat povestea tatălui ei, care a plecat în America să câștige ceva bani, să poată scăpa de sărăcie. S-a dus cu trenul până în portul Trieste și de acolo a urcat pe un vapor și a trecut Oceanul. A muncit omul acolo vreo doi ani, și a venit acasă cu ceva bani. Și-a cumpărat o pereche de boi, și-a făcut casă și grajd. Și-a mai cumpărat trei bucăți de pământ cam de o zi de plug fiecare. Așa a devenit om înstărit.
L-am ascultat povestind despre acea călătorie de nevoie. Ascultam uimit, că nu prea știam ce să-l întreb. Trimiteau scrisori în care își puneau dorul de casă, dar și tristețea depărtării: „Străină, străinătate/ Mult mi-ai fost soră și frate/ Și mi-i fi până la moarte.” Unor maramureșeni așa le-a fost dat, să rămână în pământ american cu o cruce la cap. Vorbesc de primii emigranți români stabiliți definitiv, mai ales în Chicago și Detroit. Unde, de la începutul veacului trecut, s-au constituit comunități românești. Cum ați văzut, unii s-au întors acasă, cu poveștile lor. Celor tineri le este mai greu să creadă că, pentru mine – vorbesc în nume propriu – străinătatea era o chestiune difuză. Era ceea ce se întindea dincolo de frontierele țării. Eu am avut norocul să văd cum arată o graniță de țară, la Sighetul Marmației. Cu mare interes priveam mărfurile din străinătate. La Turnu Severin cumpăram vegeta de la sârbi. O raritate erau străinii.
Am avut norocul să-i văd trecând pe Ulița Bisericii spre sfântul lăcaș. Doi prieteni din pruncie – Mihai și Vasile – s-au făcut, pe proprie răspundere, însoțitori de străini când veneau în sat ca turiști. Buchiseau în limba franceză. Și-au făcut cunoștințe. Așa într-o vară m-au luat și pe mine, cu o familie din Lyon, la sărbătoarea de la Borșa, Hora la Prislop. Acolo am aflat și eu despre Afacerea Watergate, prin care președintele american Richard Nixon a fost silit să demisioneze deoarece și-a spionat adversarii din Partidul Democrat. Acolo, pe podul râului Cisla, am aflat vestea, de la francezi. Așa mă informam prin pădurile Borșei. Ei mi-au dat un disc cu Edith Piaf, pe care l-am păstrat până mai zilele trecute. Cam așa îmi cunoșteam străinătatea.
Prima ieșire peste hotarele țării a fost cu un grup de veterani de război, pe drumul armatei române până în Munții Tatra. Acolo, la Zvolen, am descoperit piatra funerară a poetului Ion Șiugariu. Și am mai fost trimis, în schimb de experiență, la un ziar din Potsdam. Atunci am văzut Zidul Berlinului și soldați sovietici mâncând roșii. Am trecut și pe sub Poarta Brandenburg și am intrat în fascinantul Muzeu Pergamon. O pildă elocventă despre felul cum cuceritorii răpesc opere de artă. Cum ar fi colonade grecești. Dar cel mai bine străinătatea am învățat-o din cărți. Biblioteca și librăria erau locuri prielnice pentru a călători cu ajutorul lecturii. De unul singur, cu personajele din cărți. Acum, străinătatea înseamnă altceva. Românii merg la muncă acolo. Străinătatea înseamnă bani.
Unii se stabilesc departe de locul nașterii. Se acomodează printre străini. Unii devin ca ei, alții, puțini, se întorc acasă. N-am avut puterea să mă conjug cu străinătatea. Din cele povestite, pe sărite, vă dați ușor seama din ce pricină. Acolo îmi lipseau livezile cu prieteni și alte grădini cu pomi fructiferi. Am fost, am văzut, m-am convins și m-am întors. Că străinătatea actuală nu-i pentru oricine. Da, străină, străinătate. Pe curând, din Valea Mătrăgunii!
