POESIS ADRIAN POP

                                         

anotimpuri jertfite

am pregătit un rug de frunze
şi-am încordat săgeata-n arc...
din tolba cu-amintiri confuze
porni, c-un şuier înfundat,
cutreierînd păduri rupestre
pînă la cel din urmă dat...

ocol plătit tribut tristeţii
al unei veri ce-a ars mirări
din rădăcina cărora ţîşni-va
un anotimp de aşteptări...

o candelă, în prag de iarnă
cu sărbători şi ursitori
aduse din alte tărîmuri
captive între-aceste zări...

şi sunetele-acelea pure
din portativele cereşti
au fost trimise să vestească
o naştere... cea din poveşti...

am ştiut atuncea, deodată,
că din al zbaterii tumult
săgeata refăcuse drumul
clădit odată, de demult...

pe vremea cînd, din foaie verde
o frunză, arămind puţin,
se transforma în fulg de pace
astfel spirala nemurind...

o lege-a firii mai păstrează
pecetluit al lumii mers
să vieţuim la fel alături,
tot risipiţi în univers...

Sanctuarul cuvintelor

zilnic
a trecut prin iad şi paradis
pe cărări cunoscute numai de el
aripa de beton a oraşelor
nu i-a strivit
pleoapele calm umbrite
iar sufletul îi era frumos:
o creangă de brad
arcuită sub povară moale de nea
spunîndu-şi cu muţenie durerea
gura i s-a întipărit
în ceara toamnei molatece
clopotele serii
încă bat pentru sufletul său
de copil cu spice în mână
de atîta iubire
pentru umili şi peisaje adormite în amurg
trupul lui s-a prefăcut
în treapta focului mare
înaintea căruia
se topeşte
fruntea de gheaţă a nopţii
fericiţi sînt aceia ce-l aud…

                                                zeii cerului sticlos. iar n-a venit…

un elf cu spirit de cascadă
şi-o zână veşnic nesupusă
s-au întâlnit la o paradă
de măşti ascunse într-o husă

prăvălitori din lumi celeste
rostogoliţi într-o idee
răpuşi rămas-au pentru veşnic
apusului unei alee

stropiţi cu apa vie-a firii
întorşi din drum spre altă viaţă
topeau şi gheţuri şi frisoane
într-o ascunsă, fină ceaţă…

apoi fiindcă li se-ntâmplă
să uite răul din atunci
au luat virtutea semn de carte
descălecând din zei în prunci…

poveste de iarnă. colierul Euridicei…

când a poposit îngerul
pe marginea stâncii
l-a întrebat cu sfială
uimit de truda celui ce lăcrima
“Ce faci cu harfa aceea în braţe,
muritorule ?…”
“…izvorăsc perle negre
să-i fac iubitei mele
un colier
ca o umbră de lacrimă
pe zăpada proaspăt căzută”…

atunci, îngerul s-a înfăşurat
în aripele-i de aer
şi a plecat s-o aducă

din neguri…

bucătăria. cu îngeri...

şi parcă mai ieri intrasem în bucătăria cu îngeri...

maestrul gastronom gătea o salată de tigri

asezonată cu eufraţi

cel venit al doilea, descălecat în pripă

mai că-şi trântea sufleul cu mere de nor

al treilea părea mai liniştit –

îi rămăsese o coastă în plus

şi stătea în ceaţă – să facă picior de plai

sau gură de rai?... -

despre al patrulea

nici nu mai are rost

să povestim ...

făcea doar ce-l tăia capul

(deşi a doua zi se plângea de amigdale)

iar dintre delicatese

prefera ceva exotic...

dragoni fără pavilioane

sau fraţi de-ai lor

(fără muştar)...

ei şi?!...

erau la-nceput de drum...

iar cazanul nu se-ncinge în doar

şase zile...

                                                      toamnă căruntă. sub vremi…

îmbătrânesc

şi-mi pare rău

puteam o clipă mai rămâne

eram nevrednicul flăcău

ce sta ades la sfat cu sine…

şi ne vorbeam de munţi,

de cărţi,

de stoluri libere de-albine

îmbătrânesc

şi-mi pare rău

că nu mai pot

vorbi cu mine…