Și-acum
omoară-mă de vrei
Și-aruncă-mă
la câini!”
(George Coșbuc)
Eram Președinte
al Adunării Parlamentare a OSCE când au fost fraudate alegerile americane în
Florida. Eram Președinte Emerit al Adunării
Parlamentare a OSCE când s-au pus la cale „revoluțiile
colorate”. Eram raportor permanent al Parlamentului European pentru relația cu Rusia și
vicepreședinte al Grupului Socialiștilor și
Democraților Europeni din PE când s-a
declanșat „Pimăvara arabă”. Între
aceste momente am mai fost Raportor special ONU pentru drepturile omului (în
Belarus), vicepreședinte al Comisiei juridice și pentru drepturile omului a Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei și șeful Delegației
PE pentru Ucraina. Printre altele. În executarea acestor misiuni am fost martor
și participant, dar și, în măsura puterilor mele, opozant, la
planificarea sacrificării statelor națiune pe
altarul unei ordini globale pe care în mod greșit
și chiar criminal unii o concepeau ca
incompatibilă cu existența acestora. Nici un alt român
nu a mai trăit în acest mod o asemenea experiență.
De aceea pot citi și înțelege
ce se întâmplă în aceste zile în România dincolo de perdeaua de fum lacrimogen
al detaliilor faptice.
Unii comentatori (ex. Adrian Năstase) au
observat că în mod normal nu există protest fără motiv, iar motivul este
existența unei crize care poate fi
socială (ex. crește șomajul,
se introduc curbe de sacrificiu, adică se taie salariile și pensiile, cresc dările către stat
etc.), economică (ex. crește inflația, crește
deficitul bugetar, se prăbușește
moneda națională, se blochează creditul)
sau politică (ex. guvernul nu își mai poate promova măsurile
legislative întrucât nu mai are sprijinul unei majorități
parlamentare iar un alt guvern nu se poate forma întrucât o altă majoritate nu
se poate constitui). Or, România nu cunoaște
nici una dintre aceste crize. Atunci de ce nemulțumiri
de o asemenea amploare? Răspunsul trebuie căutat în afara României, acolo unde
nu prea se uită lumea. România este într-o criză…geopolitică (cu dimensiunea sa
geoeconomică).
Alți
comentatori (ex. Alina Mungiu-Pippidi) au subliniat inutilitatea aparentă a
protestului. Să protestezi fără nici un program, fără nici o listă de
revendicări pe care să le poți negocia, dar și fără nici un lider-negociator, cerând
numai, într-un limbaj trivial, demisia guvernului – care se poate reconstitui
imediat sub un alt nume în Parlament – și
eventual, alegeri anticipate – care cel mai probabil ar fi câștigate de aceleași
partide – este o absurditate. Prin urmare toată tevatura nu ar fi decât
rezultatul lipsei de cultură politică, exploatată de pescuitorii în ape tulburi
care își pot promova mai ușor interesele într-un mediu instabil
politic, negociind cu un stat slab. Căci în spatele unor idealuri înalte
colcăie interesele cele mai josnice. Nedumerirea este justificată dar problema
nu este tactică, ci strategică. Nu căderea guvernului PSD este urmărită, și nici înlocuirea lui (pentru moment,
practic, imposibilă) cu un guvern PNL/USR/MRÎ, ci distrugerea capacității de autoguvernare a României.
În sinteză, actorii crizei geopolitice –
care are caracter global – preconizează rezolvarea acesteia prin destatalizarea
României. Și nu numai. România este doar
un caz și așa
zisul „miting al diasporei” doar o haltă pe acest drum. Obiectivul este crearea
unui sistem de guvernare fluid, fără legitimitate electorală și fără constrângeri legale, care să poată
fi dirijat operativ de la distanță, de
factori suprastatali, prin intermediul unor grupuri minoritare cu geometrie și identitate variabilă, nelegate de vreo
agendă națională coerentă și neidentificate prin ea.
De aceea s-a și
apelat la ficțiunea „diasporei” ca entitate
chipurile de sinestătătoare, conștientă
de sine și acționând
pentru sine, distinctă de ceilalți
români, cei de acasă, prea slabi, prea indolenți
sau prea needucați pentru a „salva România” de
la niște pericole nedefinite clar,
dar cu siguranță teribile. S-a conturat
astfel imaginea unei „Românii exterioare” (întreprinzătoare, cinstită, harnică,
responsabilă, angajată, democratică) superioară celei „interioare” (asistată,
coruptă, leneșă, iresponsabilă, pasivă,
oligarhică). Această Românie „salvatoare” (fără organizare politică stabilă)
are, în virtutea apartenenței sale la „națiunea culturală” română, ca minoritate de
elită, misiunea sacră de a elibera „națiunea civică” română (adică pe românii
trăitori pe teritoriul național, în legea statului care
le este armură politică) de tirania liderilor naționali
corupți, incapabili să înțeleagă comandamentele ordinii globale.
Descifrând „identitatea diasporei”
descoperim realitatea modelului care ni se impune: o forță externă, o forță
minoritară, o forță cu contur vag și structură fluidă, o forță civică (deci opusă politicului), o forță nelegitimată electoral, o forță acționând
în afara legii, o forță opusă ordinii de stat.
Astăzi ea se cheamă „diasporă” (ceea ce sugerează o națiune
fără stat) iar nu „emigrație”. Mâine, după ce ne obișnuim cu ideea, se poate chema altfel.
Emigranții români nu au nici o vină în
această tenebroasă afacere; ei sunt numai folosiți.
Vineri, 10 august 2018, am avut manifestații violente. Ele nu urmăreau decât
testarea capacității de reacție a statului și
punerea în defensivă a forțelor de ordine, inclusiv prin gesturi
defetiste precum dezertarea „comandantului suprem” de la misiunea de a le
încuraja și legitima prin transferul
legitimității sale morale. Sâmbătă, 11
august 2018, manifestațiile nu au mai fost violente,
dar au fost le fel de ilegale. Timorate, forțele
de ordine s-au bucurat că nu se mai aruncă cu pietre, și
au acceptat fără rezistență blocarea traficului. Ieșirea în afara perimetrului legal devine
astfel o cutumă. Pe zi ce trece, aplicarea legii devine tot mai … ilegală. Și statul tot mai … inutil.
Zilele următoare lucrurile se vor repeta.
Inclusiv cu unele episoade violente, căci, puterea statului, slăbită inclusiv
prin anchetele la care parchetul va supune jandarmeria, trebuie măsurată
periodic și diminuată treptat. Astfel
statul se stinge, încetul cu încetul.
Majoritatea, înțelegând
că legea a devenit facultativă și ocrotirea guvernului
aleatorie, se va refugia în forme arhaice de socializare, căutând în
proximitatea sa protecția unor potentați locali. La rândul lor, aceștia vor acorda protecție numai în măsura în care primesc protecție de la o putere externă căreia, în
acest scop, i se supun. Când haosul va depăși
limitele de toleranță, o altă „minoritate mare” cu
caracter „civic”, constituită ad hoc,
va interveni pentru a aplica o terapie de șoc
făcând ca inacceptabilul să devină inevitabil și
astfel acțiunea brauniană a vectorilor
locali să devină sinergică.
Acest mecanism a fost folosit cu succes
în Italia pentru schimbarea premierului Berlusconi. El este acum în plină desfășurare în Marea Britanie pentru a întoarce
din drum Brexitul. Cu mult mai mare violență
se manifestă în SUA pentru a anula efectele votului favorabil Președintelui Donald Trump și a legitima managementul politic al unor
forțe nealese. Aceste forțe susțin
înlocuirea democrației reprezentative, bazate pe
alegeri libere și pe monopolul violenței legitime de către stat, cu o democrație zisă „participativă”, ai cărei exponenți nu pot fi sancționați politic, întrucât nu sunt aleși, și
nu pot fi sancționați
legal, întrucât guvernează prin șoc iar
nu prin lege. Minorități nevalidate prin mecanisme
democratice și constituționale impun astfel puterii constituționale o politică neconstituțională. Ele se validează și legitimează insurecțional; pe o asemenea bază „guvernează” de
manieră nonidentitară și nonstatală.
Asemenea procese și-au
arătat deja efectele în Ucraina și
Moldova. Ele au fost încercate masiv în Ungaria, Polonia și Turcia. În aceste din urmă țări rezistența
fermă a statului națiune a reușit deocamdată amânarea deznodământului.
Căderea României este esențială pentru că ea va antrena și căderea lor. Poate că Victor Orban va
înțelege în sfârșit
ceea ce i-am spus în 1997, și anume că niciodată în toată
istoria lor Ungaria și România nu au mai fost atât
de legate prin interesele lor strategice comune ca în epoca prezentă.
Din acest moment criza politică cerută de
președintele Iohannis s-a declanșat. Obiectivul nu este reînnoirea
mandatului său (tot mai improbabilă pe căi democratice firești), ci oficializarea unei uzanțe politice care să rupă legătura dintre
legitimitate și autoritate, și astfel dintre voința populară și
actul de guvernare. Cu toate păcatele sale enorme, PSD este ultima structură
politică națională care se opune acestui
demers. În următoareale săptămâni se va finaliza construcția resursei insurecționale capabilă să îl anihileze. Formula
„reacția
disproporționată a forțelor
de ordine”
îmi este foarte cunoscută. A fost folosită pentru a justifica intervenția externă împotriva guvernelor legitime
care au încercat să apere ordinea de drept în Ucraina, Egipt, Georgia,
Azerbaidjan etc. sau pentru a paraliza acțiunea
accestora.
Destatalizarea României este un proces în
desfășurare. El nu favorizează un
anumit partid sau om politic. Urmărind să permită tocmai schimbarea permanentă
de identități, valori și paradigme, în funcție de evoluția
jocului de interese al puterilor parastatale care îl promovează, se va putea
îndrepta, după nevoi, chiar împotriva cozilor de topor care l-au susținut și
pe care inițial părea a le susține. El neagă orice formă de liant stabil
apt a transforma o colectivitate într-o comunitate, o populație într-un popor, o structură politică
într-o națiune.
Conflictul care se desfășoară sub ochii noștri
nu este între „diasporă” și Guvern sau între PSD și PNL/USR/MRÎ. Nu este nici între ordinea
de drept internă și grupări anarhiste. El este
unul între identitatea națională românească exprimată în
și apărată prin instituțiile publice, și
nonidentitatea globală; între stat și
antistat; între democrația națională
și plutocrația
globalizată. Nu despre combaterea corupției
locale este vorba, ci despre capturarea resurselor naționale.
Cine nu înțelege
acest conflict nu poate găsi o soluție
împotriva procesului de destrămare statală la care este supusă România. Fără să
știe, jandarmeria nu a apărat în aceste
zile ordinea publică, ci siguranța națională. Ceea ce nu se poate realiza cu
mijloacele și tactile forțelor de ordine, ci numai cu cele afectate
apărării naționale.
Din nefericire primul care nu înțelege cum stau lucrurile este chiar
Guvernul României.
Adrian Severin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu