Stau în șatra părintească și privesc la nucii rămuroși care mi-au străjuit devenirea. Plecarea și întoarcerea acasă. Prima încercare lirică i-am dăruit-o unuia dintre ei. Crescut ca un semn de întrebare. Nucul este un arbore blând și ocrotitor. Se spune că însuși Ahile s-a oprit la umbra unui nuc pentru a-și liniști o rană sângerândă. Dar eroul grec, știm asta, nu avea frică de moarte. Era de neatins, deoarece mama sa, Tetis, îl cufundase în apa Styxului și-l făcuse invulnerabil, cu excepția călcâiului de care-l ținuse. De ce în Styx? Deoarece fluviul avea ape tulburi și noroioase, dincolo de care începea împărăția morții. Așa scrie în Iliada. Tot acolo am aflat că Alexandru Macedon avea o mare prețuire pentru poeți. Când Alexandru împlinise treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea, a decis să-i caute un tutore, deoarece tânărul avea nevoie de o educație superioară, pe lângă cea spartană. Așa l-a ales pe Aristotel, marele filosof al antichității, care s-a ocupat de educația tânărului Alexandru, dându-i vaste cunoștințe din domeniul filosofiei, artelor, astronomiei, matematicii și politicii.
Așa, când a ajuns la putere, a hotărât să pedepsească Teba din pricina unei revolte, le-a ordonat soldaților s-o ardă, mai puțin casa lui Pindar, unul dintre marii poeți ai Greciei antice. Unii înțelepți, au socotit că lumea greacă veche începe cu Ahile și se termină cu Alexandru cel Mare. Împăratul citise Iliada și a prins drag de Ahile. De aceea, când a ajuns la mormântul eroului mort sub zidurile Troiei, l-a acoperit cu flori strigând: „Fericit Ahile, care a fost iubit de un prieten atât de fidel și a fost cântat de un mare poet.” Când Ulise a coborât în infern, l-a întâlnit pe Ahile într-o dilemă. A putut să aleagă între o viață scurtă, dar plină de glorie, și o viață lungă, dar cenușie. Știm că a preferat prima, murind ca un erou lovit de lancea lui Paris, arma fiind dirijată spre călcâiul vulnerabil.
Ahile a devenit erou de opere literare. Ce glorie să fie aceea când lumea știa că este protejat de o armură nevăzută? Sorții i-au dat, însă, acel punct nevralgic, care l-a apropiat de noi, muritorii. Octavian Paler, în ale sale mitologii subiective, crede că eroul homeric este un zeu cu o rană omenească. Numai călcâiul vulnerabil i-a dat dreptul la glorie. Care i-a schimbat nemurirea stearpă, într-o moarte omenească. Rana aceea l-a făcut pământean. Datorită ei a putut deosebi durerea de îngâmfare, aroganța de tristețea, care ne cuprinde uneori. Așa spune Paler: „Nu noi suntem creația zeilor, ci zeii sunt creația noastră. I-am născut murind noi. I-am născocit pentru a le da ceea ce nouă ne-a fost refuzat. Ei ne sunt datori, deoarece nemurirea lor se bizuie pe moartea noastră.”
În călcâiul lui Ahile ne recunoaștem dimensiunea noastră umană, cu pofte și abțineri, cu bucuria de a contempla frumusețea lumii. De a ne da seama că viața noastră pământeană are durată, deci trebuie să-i iscodim tainele, de unde curg iubirea, iertarea și pofta de cântec. Putem aprecia cu voluptate binele, și putem alunga răul din inimile noastre. De aceea, nu aș fi vrut să fiu zeu. Ce tristă condiție închipuită! Iubirea este moartea zeilor învrăjbiți, iubirea este sfârșitul lumii vechi și începutul noului, care abia se înfiripa, mi-a scris Ioan Alexandru pe o carte de eseuri. Care a văzut că pe poarta templului lui Apollo era săpată vorba veche: „Gnoti seauton,” adică pe românește „cunoaște-te pe tine însuți!” Și dacă încerci să te cunoști, după îndemnul antic, poți ajunge la părerea că ești cineva, că ești totul ori nu ești nimic.
Ahile a îmbrățișat prima atitudine față de el. Și a ajuns vândut de zeul gelos care a îndreptat sulița lui Paris, unii spun săgeata, spre călcâiul fragil. Și așa s-a născut un erou homeric. Cred că acest personaj fascinant face legătura dintre om și zei. M-am desfătat povestind această întâmplare, veche, antică și de demult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu