În Evanghelia după Ioan 8/31-32, Însuși Mântuitorul ne comunică, prin intermediul celui mai iubit ucenic al Său, următorul fapt vital pentru condiția umană: „Și a zis iudeilor, cari crezuseră în El: «Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți în adevăr, și adevărul vă va face liberi»”.
Două
lucruri, zic eu, ne ajută să ne apropiem de cutremurătoarea esență a
promisiunii hristice de mai sus: (1)Tot apostolul Ioan ne spune în Evanghelia lui (6/14) că Iisus este
„calea, adevărul și viața”, în Întâia
Epistolă sobornicească a sa (5/7) că „trei sunt cari mărturisesc în cer:
Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt, și aceștia trei una sunt”, iar Evanghelia el și-o deschide cu
următoarea afirmație metafilosofică: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era
cu Dumnezeu, și cuvântul era Dumnezeu”; (2)Adevărul la care se referă
Mântuitorul nu este un oarecare adevăr parțial, relativ sau
marxisto-evoluționist, ci Adevărul absolut (scris cu majusculă), ce S-a definit
prin transumana tautologie „Eu sunt Cel ce sunt”, din Care toate iradiază și
Care, mereu egal cu El Însuși, există mai presus de timp și de netrebnicia
umană.
Îmi
place să cred că aceste precizări (digresiuni după părerea cârcotașilor) nu
sunt strict necesare pentru „întruparea” prezentului articol, însă nici nu pot
să fie eludate, căci ne întăresc în plan moral-spiritual, astfel încât vom
putea mai lesne să facem față grozăviilor de azi, cu neîncetate atacuri
globaliste la adresa esenței umane și a ființei naționale (credință
strămoșească, tradiții, limbă, cultură, istorie, instruire rodnică, educație
temeinică, familie constituită din soț și soție), inclusiv cu încurajarea
împerecherilor împotriva firii, derutarea copiilor cu (ne)educația sexuală,
relativizarea/bagatelizarea bazelor naționale ale popoarelor infestate cu
globalism (în primul rând cele încârduite în făcături supranaționale de felul
Uniunii Europene), mai nou cu incendierea bisericilor (deocamdată în America,
din Canada și până în Patagonia).
Iată de
ce, deopotrivă surprins și oripilat de comportarea „bipedului fără pene”,
respectiv a singurului animal „care se plictisește”, mărturisitorul Petre Țuțea
avertizează necredinciosul trufaș asupra pericolului ce-l pândește, printr-o
memorabilă spusă: „Fără Dumnezeu, fără credință omul devine un animal rațional,
care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”!
Revenind
la adevărul care „ne va face liberi”, întrucât El este Adevărul, trebuie să remarcăm
nu numai legătura indestructibilă dintre cele două componente pentru ca un om
să fie deplin sau perfect împlinit la capitolul socio-uman, ci și ordinea în
care apar, acționează și, pe urmă, se intercondiționează: din adevăr rezultă cu
necesitate libertatea, care la rândul ei are grijă să mențină vigoarea
adevărului!
Aidoma
gravitației, aceasta fiind legea universală a moralei, lege impusă la facerea
văzutelor și nevăzutelor de către metalogica divină, se subînțelege de ce acolo
(familie, școală, grup social, popor) unde adevărul este fie tăinuit, fie spus
doar în parte (cazul dictaturilor, respectiv al familiilor și comunităților șubrezite),
libertatea la rândul ei este mai mult sau mai puțin aparențială, funcție de
starea de sănătate a adevărului, în primul rând a adevărului de la centrul de
comandă politică.
Da, căci
în lipsa adevărului se lăfăie minciuna (I. Kant spunea că există trei feluri de
minciuni – mari, mici și statistici), iar aceasta de îndată plămădește, cel mai
adesea din condei, o libertate de fațadă, ce tinde statornic spre deplina
nelibertate în conținut.
Oricât a
fost și continuă să fie siluită/falsificată de ipochimenii porecliți „istorici
oficiali”, istoria omenirii ne oferă o droaie de exemple în acest sens, de la
primele documente ale antichității și până în zilele noastre. Bunăoară,
excepționala povestire Panta rhei
(Editura Humanitas, București, 1990) a lui Vasili Grossman ne introduce în
vastul și fiorosul univers concentraționar al Rusiei stalinizate, din care
aflăm că „statul fără libertate acționa totdeauna în numele libertății și
democrației” și că „Stalin nu se temea de nimeni, dar de libertate s-a temut
permanent, până la capătul zilelor – omorând-o, a continuat să se lingușească
pe lângă ea, chiar așa moartă”.
Apoi, ne
spune istoria contemporană, cu largul concurs al demonocraților
anglo-americani, în speță sinistrul tandem Churchill-Roosevelt, România
postbelică a intrat în sfera de influență a Moscovei, mai exact a satrapului
I.V. Stalin. Dar nu oricum, ci – potrivit mizerabilului bilețel scris de
Churchill la o cruntă beție cu Stalin – ea putând să fie bolșevizată în
proporție de 90%, adică mai dihai ca toate statele europene centrale și estice
(Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Albania,
Iugoslavia), acesta, de altminteri, constituind obiectul ticăloasei tranzacții
politice pentru care gunoiul britanic și-a deplasat hoitul la Moscova.
Evident,
stalinizarea României a fost totală și încă ceva pe deasupra (rețeaua de
pușcării politice, reeducarea, Canalul, sovromurile), îndeosebi după instalarea
guvernului Petru Groza cu sprijinul baionetelor rusești și a unor otrepe
oportuniste (Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Camil Petrescu, Mihail Ralea,
A. Toma, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Jon Jalea, Athanase Joja, Mihail Jora
etc.), nelipsitele cozi de topor din toate națiile, care – cu prestanța lor de
artiști (scriitori, artiști plastici, muzicieni), de ziariști și cugetători –
au legitimat pe plan internațional inumanul regim bolșevic din România, fapt
pentru toți ăștia și mulți alții ca ei au fost răsplătiți de proaspătul regim
criminal atât cu funcții politice importante și bănoase (de pildă, infectul de
Sadoveanu a fost făcut vicepreședintele Marii Adunări Naționale și președintele
Uniunii Scriitorilor bolșevizați), cât și cu intrarea unor nedemni, respectiv
menținerea altora în noua Academie (integral bolșevizată) a României.
Tocmai
de aceea, fiind libertatea „dreptul de a le spune oamenilor ceea ce nu vor să
audă” (George Orwell), necontenit noi trebuie să apreciem curajul acelor
înaintași, care – cu riscul întemnițării, ba chiar a suprimării lor fizice – au
luptat în perioada stalinizării României (anii patruzeci-cincizeci) și
ulterior, cu vorba și cu fapta, pentru adevăr, libertate și afirmarea
demnității omenești în general, a celei românești în special.
Spre
exemplu, numeroși intelectuali români (rămași în țară ori expatriați) s-au opus
din toate puterile demenței bolșevice (mă opresc doar la două exemple notorii:
sciitorul Paul Goma și dârza dizidentă Doina Cornea), în timp ce alții –
partizanii anticomuniști din Banat, Făgăraș, Vrancea și Maramureș (în pădurile
maramureșene au haiducit bravii Gheorghe Pașca și Vasile Blidaru), cu armele în
mâini, s-au luptat ani de zile cu securiștii și milițienii...
Din
rândul acestora face parte și redutabilul epigramist Păstorel Teodoreanu
(1894-1964), dacă nu cel mai înzestrat român la acest capitol, atunci cu
siguranță cel mai bătăios și, desigur, cel mai gustat în epocă și în zilele
noastre de iubitorii șarjelor delicioase.
Ca să
n-o lungesc mai mult și - în acest chip - să pun la grea încercare răbdarea
unor cititori expeditivi, iată patru savuroase mostre din creația lui Păstorel
Teodoreanu, adevărate perle ale genului:
a)Semnului
electoral al comuniștilor, care era soarele: „Când te văd așa, pe garduri/Și cu
raze împrejur,/Mai că-mi vine să te-asemui/Cu o gaură de cur”:
b)După
prima vizită a lui Petru Groza în URSS: „Din Galați la Port Arthur,/Petru Groza
în carlingă,/N-a găsit atâta cur/Cât ar fi putut să lingă” (pesemne că de aici
s-a inspirat, în „iepoca de aur”, făcătorul catrenului cu Ceaușescu Nicolae și
Păunescu Adrian);
c)Lui
Mihail Sadoveanu, care afirmase că „Lumina vine de la răsărit”: „Sadoveanu
filorus/Stă cu curul la apus,/Ca s-arate-apusului/Care-i fața rusului”;
d)Lui
Teohari Georgescu, zețarul ajuns ministru al Internelor în Guvernul Groza:
„Democrat întârziat,/Ne-ai băgat pe toți la gratii;/Dar poporul democrat/Te-a
băgat în p...a mă-tii”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
6-7 sept. 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu