de Gheorghe Pârja
Se știe că, de-a lungul vremilor, marii artiști plastici ai
lumii, pictori și sculptori, au fost binecuvântați de harul Cuvântului. Cel
întrupat din începuturi. Mă gândesc la Michelangelo, cel care a folosit versul
pentru a ilustra singurătatea și suferința, oglindite și în Capela Sixtină. Pe
la noi, prin Maramureș, această îngemănare ne-a dăruit-o, cu prisosință, Mihai
Olos, care ne-a dovedit că se poate cânta pe mai multe voci ale artei. M-au
vizitat aceste amintiri, de noblețe sufletească, când am citit volumul de
versuri „Armata de teracotă” (crochiuri), apărut la Editura „Cromatica,” Baia
Mare, 2021, semnat de sculptorul Ion Marchiș. Mi s-a întâmplat un lucru ciudat.
După lectura poemelor, mi-au apărut în față cunoscutele statui ale lui Ion
Marchiș. Veneau spre mine în pas cuceritor. Soluția a fost să recitesc cartea
pentru a scăpa de obsesia bronzului, a marmurei și lemnului.
Un discret înger de la Ocoliș i-a arătat autorului calea
Cuvântului. Așa s-a întrupat o lirică echilibrată, melancolic-meditativă.
Evenimentul biografic, când există, este transfigurat, evocat cu nostalgie
reținută și adus în actualitatea trăirii imediate. O secvență lirică, cu aluzii
biografice, îl fixează pe Ion Marchiș în rândul autorilor consacrați ai
poemului în proză: „Eram copil de morar cu moară de apă pe râul Mara în
Hărnicești, un mic sat de sub muntele Gutâi. Aveam șase sau șapte ani când m-am
îndrăgostit de un frasin. Era gros doar cât piciorul meu și creștea frumos în
zăvoiul de lângă moară, unde pășteam vaca și mă jucam toată ziua lângă el,
mângâindu-l, vorbindu-i, povestindu-i, cântându-i, comunicându-i toate minunile
mele de copil, toată mintea, sensibilitatea, temerile și bucuriile mele. Era
prietenul, egalul meu” (Frasinul, o poveste despre plâns).
Dar liricul copac o sfârșește epic precum salcâmul lui Marin
Preda, ori frasinii din livada mea cu prieteni, căci „într-o zi, cineva din sat
l-a tăiat cu toporul, pe ascuns.” Ca în orice poem care se respectă, frasinul
cu pricina a devenit din nou liric, deoarece a înfrunzit. Multe poeme stau sub
semnul lacrimei de bronz. Că această carte este tocmai o elegie pentru bronzul
cuvintelor, cu care sculptorul Ion Marchiș a ieșit sigur pe scena lirică.
Poezia devine una dintre sculpturile lui în Cuvânt, deseori este nesomnul de la
răscrucea dintre întrebări. Marchiș știe rostul cuvintelor potrivite pentru
configurarea unei poezii în notă personală, în care existența este valorată
liber. Cu o rigoare carteziană, își orientează geometria privirii cât mai
aproape de sensul propus.
Are momente de imaginație lirică de reținut: „Dacă te calcă
mașina de scris/ Salvarea te duce direct pe Lună.” Uneltele poeziei le deducem
lesne din gândirea sculptorului. Când nevăzutul se întrupează în statui. Când
zeii sunt decupați din blocuri de marmură. După terminarea unei statui, ea este
sortită să se exprime singură prin lume. Poezia lui Ion Marchiș are acest
destin. Poezia este tocmai aura, care decantează în ritmuri lente elegii
necesare, cu dense metafore care provoacă emoții intelectuale. Dar măsura
simplității se atinge prin adecvare la tensiunea facerii poemului, adică viața
trăită prin cuvânt. Cum a fost: „Pe cheiurile Alexandriei/ Robit de tristețea
nopții/ Lângă singurul gând posibil al mării/ Aștept tăcut ca un turn fără
clopot/ Ca un far lipsit de felinar” (Ochiul lui Horus).
Marchiș își premeditează cu grijă secretele lui lirice.
Inspirat, și matur în tehnica poemului, autorul are și rezolvări de candoare în
fluxul imaginației. Natura sufletului nu poate fi privită de nimeni cu ochii.
Doar cuvintele încearcă deslușirea miracolului interior din om. Poetul Ion
Marchiș depune, în această carte, mărturia unor mitogeografii poetice, care ne
poartă, cu siguranța spiritelor alese, prin teritorii asumate. Făcându-ne
părtași la sentimentele de taină, așezându-ne la umbra tragicului frasin, de
unde se naște învierea. Excursul cultural, la care ne invită poetul, este
dominat de atmosfera generată de aduceri-aminte, cu mărețe înzestrări
simbolice. În acest sens, amintesc amplul poem, care dă și titlul cărții,
închinat tatălui. Este balansul dintre echilibru și descumpănire, unde eul
liric trece prin experiențe ritualice, amintirile se compun și recompun, pentru
a ilustra un dans perpetuu, propriu unui lucrător de seamă, jertfit artei sale.
Care are drept far acea bogăție spre care tânjește ființa umană, spre a cântări
ce rămâne din viață.
Acest volum de poeme, remarcabil prin mesajele propuse,
adaugă necesara combustie lirică la opera plastică a lui Ion Marchiș. Așa am
sentimentul că statuile lui Marchiș din Parcul „Mara” din Baia Mare, și nu
numai ele, știu să vorbească singure. Chiar mă strigă pe nume. Aud sunetul
cuvintelor de bronz, într-un cor de îngeri. Care devin o draniță, pe jumătate
desprinsă de pe acoperișul lumii maramureșene.
*Acest text se dăruiește și consacratei întâlniri literare, care are loc astăzi, 2 octombrie, la Ocoliș, sub numele de: „Tabăra națională de literatură și artă ARCHEUS – 2021.” Unde sculptorul Ion Marchiș viețuiește și cu Poezia și invită și pe alții să se împărtășească din miracolul ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu