Proza „Labirinturi” de Jean-Paul Gavard-Perret, apărută la editura „eCreator” Baia Mare, director Romeo Ioan Roşiianu, are o forma labiristică, atât în formă cât şi în conţinut. Opera debutează cu un motto: „Mergând spre vest, am putea trăi de două ori. De două ori în aceeaşi zi şi în eteruri. În fond, poate că ţărmul nu există decât în gândire”.
Câteva date despre autorul francez sunt necesare: născut în 1947 în Chambéry, este poet, critic literar, critic de artă contemporană și lector în comunicări la Universitatea din Savoia. Este membru al Centrului pentru Cercetări Imaginare și de Creație. Este specializat în imagine la secolul XX - lea și lucrarea lui Samuel Beckett. Contribuie la numeroase jurnale, printre care: „Passage d'Incres”, „ Les Temps Modernes”, „Esprit”, „Verso Art et Lettres”, „Champs visuals” și „Communication et Langage”. A publicat aproximativ cincisprezece cărți, texte scurte sau eseuri.
În opera „Labirinturi”, autorul a folosit cu precădere simboluri: „ţărmul”, „marea”, „păpuşa”, „căpcăunul”, „labirintul”, alături de două entităţi sugerate – bărbatul şi femeia. Încercând să descifrez proza ermetică şi încifrată, „ţărmul” este trecerea, finalul, „marea” este viaţa însăşi, „căpcăunul” este conştiinţa de sine, subconştientul chiar, iar „labirintul” – este drumul prin viaţă. Textul însuşi este construit asemeni unui labirint, cu frază ambiguă, lapidară, cu propoziţii scurte – fără predicate: „Nicio despicătură în mătasea călătoriilor tale” (pag. 11).
Ca formă, prin construcţie, textul se aseamănă unui labirint: cu multe fragmentări ale discursului, sugerează traseul iluzoriu al unui labirint. Are, totuşi, şi o anumită simetrie ce sugerează ideea de „înaintare-întoarcere” prin ţesătura labirintică. Ideea de simetrie e susţinută de prezenţa, la jumătatea discursului poetico-filosofic, a unei fraze izolate, plasată central pe o pagină albă, ce evidenţiază identitatea filosofului-poet; creionând un autoportret ce pare că ghidează cititorul prin labirintul textului, arătându-i calea de întoarcere: „Jean-Paul Gavard-Peret, Flautul tău, în grădină, val neostenit de spumă albă. Şi părul tău, pe care-l înălbeşte timpul sfârşind acolo unde începe” (pag. 34).
La nivelul conţinutului textul se evidenţiază prin ambiguitate şi încifrare. Cheia nu este uşor de găsit. Cheia este bagajul cititorului care a studiat mitologia greco-romană, filosofie, istorie, literatură clasică şi modernă... Tema „labirintului” ne duce cu gândul la legendarul minotaur-monstru: jumătate taur, jumătate om, închis într-un labirint şi era hrănit cu tineri şi tinere sclave, neprihăniţi, aduşi din cetatea ce a pierdut războiul. Tânărul Tezeu reuşeşte să ucidă fiara şi se întoarce din nou la lumină, ajutat de „firul Adriadnei” fiica regelui învingător. „Căpcăunul” din text, la nivel simbolic este minotaurul ce devorează vieţi, este conştiinţa de sine, subconştientul chiar, care se află într-o continuă călătorie de cunoaştere. Există şi alte simboluri: „lupoaica-mamă” – scotocind prin istorii”, „leoaica”, „păpuşa”, „regina” – toate ca ipostaze ale Femeii, dar şi „vânătorul”, „soldatul”, „şarpele”, „zeul” ca ipostaze ale Bărbatului.
Deşi pare secundară, tema centrală a operei este continua căutare a conştiinţei de sine prin intermediul introspecţiei psihologice. Femeia – în multiplele ei ipostaze: feciorelnică, amantă, regină, mamă: „pasăre din frunziş veghind la trezirea copilului” sau „mama înaintează, copilul e lângă inima ei care bate”; străbate vastele spaţii şi timpuri de la civilizaţia antică până în contemporaneitate. Bărbatul de asemenea este surprins în zbaterea lui pe marea vieţii: „Nava îşi pierdu chila, un zeu îşi înoadă sexul. Muncă de negru în naufragiu”(pag. 31). Împreună, cei doi, Femeia şi Bărbatul au perpetuat viaţa şi au fost neîncetat ameninţaţi de „Căpcăunul” paşnicilor lor căutări.
„Dezbatere liberă. Gânduri cu vânătăi. Buzele mele, dacă le-atingi, ai crede că rănesc. Buzele tale deschise deasupra acestei prăpăstii. Groapa care aşteaptă. Se trege în lagună foc înăbuşit de zgomotul valurilor. Sânge în gaura nonsensului” (pag.33).
Partea a doua pare mai calmă în ceea ce priveşte zbuciumul: „Zone de umbră. Zone de lumină, ploaie de iarnă, ploaie de vară” (pag. 40). Această a doua parte sugerează „regăsirea”, aşa cum prima parte a sugerat „căutarea”: „Vântul traversează plaja. Braţ de mare. Reflux de mamă şi proră de vis”. (...) „Curent vibrând în ruptura cărnilor. Clopote răsună în depărtare”.
O întrebare continuă să străbată erele istorice şi spaţiile: „Cine ştie secretul a ceea ce devenim?” (pag. 47) iar cartea ne îndeamnă să căutăm, poate găsim răspunsul în operele antice ori în cele moderne, de la „Gravura rupestră” ... la „Venus” şi admirând pe „Goya şi Velasquez”. (pag. 49).
Spaţiile sugerate sunt teritoriile Europei, sugerate prin expresii precum „mare nostrum” – expresie latină evocând Marea Mediterană şi Midi Libre” – titlul uni ziar ce apare în sudul Franţei, trădând identitatea franceză a autorului.
Aşa cum a afirmat Amalia Achard, după citirea unei asemenea proze, rămâi cu multe enigme, cu păreri confuze, incertitudini, cu stări noi, nemaiîntâlnite: „Să dai o interpretare acestui text este un act delicat şi periculos, aşadar tentativa mea n-ar avea nicio însemnătate, căci el se va alege, în final, cu tot atâtea interpretări câţi cititori. Liber fiecare să vadă după propria-i imaginaţie.Veţi intra singuri în labirint, lăsaţi-vă călăuziţi de instinct şi fantezie. Vă aştept la ieşire, să ne revenim împreună din emoţii şi din starea de confuzie”,
Gelu Dragoş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu