Pe Irina Vera Terebeşi am cunoscut-o la o reuniune culturală organizată de eCreator, unde avea expuse mai multe picturi care mi-au atras atenţia prin cromatica aparte, prin combinarea realului cu imaginarul, prin compoziţia şi stilul personal al autoarei.
Ne-am intersectat din nou, de data aceasta în calitate de poetă, la volumul de debut „Iubire-n anotimpuri”, colecţia Debut, editura „eCreator” Baia Mare, coperta, un autoportret, fiind realizată de ea. Cartea are 4 părţi, fiindcă sunt patru anotimpuri, nu-i aşa? Şi în mod sigur fiindcă Irina Vera Terebeşi le iubeşte la fel de mult!
După cum îi spune titlul, vorbim la Irina Vera Terebeşi de o poezie a naturii, a preaslăvirii anotimpurilor care vin şi trec peste noi, iar noi, din punctul de vedere al autoarei suntem datori să trăim clipa, să ne opunem cu armele noastre în care amintirile aşezate într-un ungher al sufletului devin hrană spirituală când vremile ne încearcă şi ne obligă să stăm carantinaţi, să fugim de frumuseţile acestora.
Poeziile ei, în marea majoritate, sunt un dialog prietenos, candid, cu anotimpurile dar şi cu frunzele, cu roua dimineţii, cu florile şi copacii, cu elementele naturii dar şi cu timpul nemilos şi nepăsător, pe care încearcă poeta să-l înduplece, să-l facă mai prietenos: „Deși se zice că timpul este nedefinit/Și trece, zboară lin spre infinit,/Doar când ne oferă bucurie, îi dăm sens/Și îl trăim cu toții, în mod intens.//Cine crede în el, îl lasă liber, curge,/Nu contează pe unde, cum se scurge,/Doar inimilor să le facă pe plac,/Încercărilor de suflet să le fie de leac.//Cel care ezită să creadă, că din belșug el este,/Îl măsoară, nu-i ajunge, trăiește în tristețe./Timpul este un „acum" încremenit, /De o trăire, de o emoție, de un gând ademenit”. („Timpul”).
Într-un interviu acordat pentru GENESIS-Montreal, Canada, pictoriţa-poetă sau poeta-pictor Irina Vera Terebeşi se confesează: „Scrierile mele le-aş descrie ca fiind cugetări despre iubire şi durere, acceptare şi şi iluzie, care transpun cititorul în frumuseţea intrinsecă a lumii înconjurătoare, prin acceptarea strărilor şi a trăirilor fără a se împotrivi forţelor creatoare. Toate gândurile pe care le am, privind o o situaţie sau o constatare, îmi place să le învelesc în culorile anotimpurilor şi să le dau un sens, obligatoriu pozitiv”. Aşa este şi argumentez ideea poetică cu câteva versuri: „Frunze îngălbenite peste tot așterni, /În șuvoaie să le fluturi cu un gând bun,/Poate mă-nvelești ca să mă aperi de ierni,/A ta cămașă de sentimente pe mine s-o pun.//Mă-nconjori cu brațele calde încă,/Și mă întrebi dacă mă încălzesc,/Însetate de iubire parcă,/Frunzele-mi în vânt le răspândesc” („Iubirea unui anotimp”) ori „De ce ești tu anotimp și eu fir de aer, anotimpuri legând?/Tu iubești în culori, iar eu iubesc ridicând /Frunzele-ți de durere printre crengi plângând,/Fărâme din ele, și de sentimente eu adunând.//De ce ești tu, oare, o simfonie tristă în mii de culori /Și eu un vânt zglobiu, zburdalnic, vioi?/Îți ating crengile ca pe corzile unei viori /Într-o muzică a existenței ce dau, an de an, noi fiori”. („Tu şi eu”).
Poeziile în versuri alternează cu poeziile în proză, în care metaforele se găsesc la tot pasul, în care iubirea, speranţa, pacea, armonia cu natura dar şi zbaterile interioare privind efemeritatea omului, le întâlnim în poeme ca: „Toamna de catifea”, „Admiraţie”, „Detaşare”, „Aş vrea să zbor”, „Înţelepciune”, „Noiembrie”, „Dimineţi cu aromă de catifea”, etc.
A doua parte a volumului se numeşte „Iubire de iarnă” şi eram curios să lecturez poeziile dedicate acestui anotimp rece. Începe cu alte poeme în proză în care se apleacă asupra „unui fulg de nea” care poposeşte pe pervazul ferestei ei, se opreşte la „măreţul brad” fiindcă poeta dacă ar fi o frunză, ar vrea să fie „verde în orice anotimp” gândindu-ne din nou la timpul nemărginit şi clepsidra vieţii, la poezii dedicate sărbătorilor de iarnă ca poezia „Crăciunul de vis”, la iubirea neîmpărtăşită sau visată ca în poezia „Te ştiu”: „Te cunosc de undeva, /îmi amintești de un bob de rouă a unei dimineți /în care mă oglindesc /și totuși odată cu răsăritul de soare el s-a ridicat încet, /încât m-am trezit brusc că privesc doar o frunză /și caut un strop de rouă./Ai fost sau mi s-a părut??!/Te afli undeva... /unde ai fost chemat, primit... /ai început să construiești cu sentimente, /dar nu ai înțeles că ridici ziduri înalte în jur... /ți-ai zidit propria colivie din care nu mai poți zbura, /nu mai poți fi liber /și ai devenit robul propriilor temeri și închipuiri...”
Atmosfera hibernală, dar mereu „încălzită” de autoare cu sentimente profunde pentru tot ce reprezintă viaţă, mişcare, fie ea şi a unui fulg de nea, a unui nor, a vântului, o regăsim şi în poeziile: „Speranţa”, „Iubesc” din care citez versurile: „Iubesc adierea care îmi răscolește șuvițele de păr /pentru că așa o voi aprecia pe cea care mi-o va aranja cu tandrețe(...)//Iubesc răcoarea ploilor mohorâte de dimineață /pentru a putea admira culorile unui răsărit.//Iubesc picătura de cafea ce se prelinge pe marginea ceștii mele /și ștergând-o mă pot bucura de alte picături, de noi dimineți”.
Al treilea capitol numit „Iubire de primăvară” are poezii optimiste, în care întâlneşte versuri închinate anotimpului renaşterii naturii, în care cuvintele-cheie sunt: raze luminoase, picături de primăvară, flori şi culori pe coline, petale de suflet, mărţişor, adiere blândă, izvor, colţ de cer.
Tot aici aflăm din perspectiva Irinei Vera Terebeşi ce este „Femeia”, ce simbolizează ea în acest anotimp verde: „Femeia, un alt anotimp... al iubirii, al împlinirii sufletești, prezentă peste tot și întotdeauna, ca să ne învelească cu dragoste, anotimp al liniștii, al nemuririi unor sentimente... cu puteri vindecătoare a tristeților, anotimp încrezător în ceea ce suntem și ce putem deveni... un anotimp care nu renunță niciodată, este alături de noi, la bine, la rău, la necaz sau fericire... care ne respectă, ne încurajează și ne iubește necondiționat... Mamă... ești al cincilea anotimp al vieții noastre de care avem atâta nevoie, fără de care nu am exista, ești primul cuvânt, ești primul sentiment... de iubire...”. Ce elogiu mai puternic poate fi adus mamei, fiinţa pe care toţi o iubim şi idolatrizăm necondiţionat!
Ultima parte a volumului de debut intitulat „Iubire de vară” cuprinde peste 20 de poezii în versuri şi proză, în care poeta Irina Vera Terebeşi defineşte vara ca fiind „un anotimp al dragostei/într-o armonie de culori şi sunete”. Poezii reuşite, descriptive pe alocuri, în care câmpurile de maci sunt la loc de cinste, ca şi magnoliile, ploaia, curcubeul, adierea vântului, iubirea naturii. Nu putem vorbi despre o iubire carnală în poemele ei, dar în poezia „Îndemn la iubire”, poeta vorbeşte cu însufleţire despre dragoste, crede într-o dragoste totală, necondiţionată de nimic şi de nimeni: „Dragostea adevărată nu cunoaște distanță, dragostea străbate ape adânci, munți, dealuri, timp ... dragostea e o taină de dincolo de aceste tărâmuri abrupte ale unei vieți trecătoare ... fără temeri sau condiționări... nu ține cont de principii... e albă, pură, sinceră... e adevărul spus încet si clar... nu duce la confuzii... dragostea nu rănește, nu umilește... dragostea nu o poți controla... o simți și o oferi, fără să te aștepți să primești ceva în schimb... dragostea nu are hotare... ei nu i te poți împotrivi... dragostea adevărată nu se grăbește, nu se răzgândește... e o liniște profundă care vrei să te cuprindă... dragostea trezește la viață cea mai frumoasă versiune a sufletului...”.
Una peste alta, lecturându-i întreg volumul, cu poezii scrise pe parcursul a trei ani, descoperi un suflet sensibil, blând, o poetă atentă la frumosul din jur, (până la cele mai mici amănunte, cu gâze ce renasc primăvara ori fulgii de nea ce se topesc iarna la întâlnirea cu căldura), cu preocupări dintre cele mai onorabile, cum ar fi pictura, (fapt ce o „trădează” în unele poezii) şi o iubitoare a naturii pe vecie, motiv pentru care o felicităm şi îi dorim succes pe mai departe.
Gelu
Dragoş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu