Mult am mai dorit eu să ajung la tine, tărâm de vis, tărâm de dor, tărâm de cântec, tărâm de istorie!
Uneori, închideam
ochii și lăsam gândul să mă ducă departe, departe, peste dealuri și creste,
peste ape și șesuri, până la Tisa cea albastră.
La hotarul de
nord mă opream, pentru a privi, minute întregi, cu toate simțurile treze și cu
ochii minții larg deschiși, în jur!
Te priveam,
pământ de legendă și te iubeam intens, în vis, cu tot ce era al tău! Cu soarele
care te mângâia vara, cu roua care te scălda dimineața, cu fiecare piatră și cu
fiecare izvor ce naște un râu.
Uimită, îmi
ridicam ochii din pământ, încet, tare încet, pentru a vedea cu ei fiecare
incrustație din lemnul porților și îmi pierdem privirea în înaltul cerului
unde, o cruce de lemn, înfiptă în turlă de biserică, spunea lumii despre
puterea credinței.
Mai era ceva!
Erau oamenii! Cu vorba lor domoală, cu straiele lor albe și obiceiurile
adâncite în istorie, cu viața aspră, dură și curată ce se scurge între muncă și
joc, spre cinstirea clipei și a vieții.
Eu căutam, în
vis, un nume pentru ținutul acesta pe care, știam, îl numim Maramureș. Dar el,
acest ținut, nu era doar un nume învățat la școală! Nu!!! Era mult, muuuult mai
mult de atât!
Sigur că cineva,
cândva, a găsit cea mai minunata apropiere de cuvinte pentru a arăta, tuturor,
și pentru totdeauna, MĂREȚIA DUMNEZEIASCĂ A ȚINUTULUI, care-geografic, trebuie să poarte
un nume.
Când mă trezeam
din visare eram tot la mine acasă, departe de Tisa cea albastră și departe de
turla bisericii care înțeapă cerul.
Trăiam și speram
că vreodată voi putea veni la tine, ținut de dor, ținut de vis, ținut de
istorie ...
Abia atunci, îmi
ziceam, voi putea să mă contopesc, într-o iubire atemporală cu locurile și
oamenii de acolo pentru a primi învățămintele ancestrale ale vieții adevărate,
croită după legi drepte și pentru a dărui, la rândul meu, din puterea
prieteniei și din preaplinul sufletului.
Balanța era
echilibrată. Aș fi dăruit și aș fi primit daruri care ... nu se cumpără cu
bani!
Așa m-a găsit, pe
mine, chemarea într-o tabără literară, departe, departe, undeva aproape de Tisa
cea albastră! Pregătită să văd, să simt, să înțeleg, să primesc învățătură
duhovnicească , să cânt, să joc, să cunosc, să descopăr dar și să dăruiesc ceva din tot ce este mai frumos clădit
sufletul meu!
Repede am
acceptat invitația, așa că razele soarelui din dimineața zilei de 9 septembrie
2021 m-au mângăiat în gară la Baia-Mare.
Acolo, pe peronul
gării, am văzut câți oameni minunați porneau cu mine pe acest drum al
cunoașteri, al prieteniei, al descoperii
și al contopirii cu istoria.
Le-am mulțumit
tuturor și fiecăruia în parte și i-am îmbrățișat în gând.
In acea primă
seară am descoperit și învățat frumusețea și trăinicia legământului pe care îl
faci „fârtatelui", odată pentru totdeauna!
Trebuie să faci
legământul cu un pământean de-al tău dar să îl respecți, o viață, ca și cum ai
făcut legământul cu Dumnezeu!
Este prima lecție
primită: cea a respectării cuvântului dat!
Râsetele și jocul
au încheiat prima seară.
Adevărul istoric,
dureros și crud ne-a fost dezvăluit a doua zi, la Memorialul de la Sighet. Am
simțit, pe fiecare celulă a corpului nostru bătăile, lanțurile, scuipatul și sângele
șiroind din prea multe răni adânci ...
Răni pe care istoria
NE INTERZICE să le uităm!
Acolo, printre
atâta durere tâșnind din fiecare piatră a zidului închisorii, printre atâtea
țipete neauzite am mai învățat o lecție:
O lecție a
demnității umane, până aproape de Dumnezeire, o lecție a neuitării, a iubirii
și a iertării. Mai ales lecția iubirii și a iertării!
Pacea dată de
lecțiile primite am simțit-o din plin, prin slava adusă Divinității în Altarul
de vară de la Biserica Săpânța-Peri.
Razele de soare
s-au înnegrit pentru o clipă în ochii stareței care – pentru câteva clipe – ne-a
arătat că este gata să își apere Biserica și Credința în fața oricui nu îi
spune – de la început! - gândurile.
Este o altă
lecție primită de la acea Măicuță firavă dar dârză! Aceea a apărării valorilor
în care crezi, ca un uliu care își apară puii. Am înțeles lecția și cu evlavie
ne-am făcut Oda adusă Creatorului.
Si ne-am
despărțit prieteni de Maica Stareță care avea brațul plin de cărțile noastre și
ochii plini de lacrimile bucuriei că și alți pământeni aduc Slavă lui Dumnezeu.
Tare ne-am
minunat de slovele scrise poznaș pe
crucile albastre - ca CERUL - cerul spre care se îndreaptă toate sufletele
pământului! – de la Cimitirul Vesel din Săpânța! Și am mai învățat o lecție: aceea
să nu ne speriem de moarte, căci moartea nu este decât o prelungire a vieții,
dincolo de nori ...
Este timpul unei
alte lecții: aceea a simplității Divine a vieții.
- Oare suntem suficienți de înțelepți să o
primim?
Mănăstirea
Izvorul Tămăduirii ne-a coborât, pentru câteva ore, în istoria timpurilor când
omul iubea liniștea, pacea, simplitatea și nu se gârbovise sufletește de atâta
confort și prea-plin.
Am trăit o oră ca
în timpurile acelea vechi, când Dumnezeu coborâse pe pământ și sta la masă, ca
un Păstor sărman, cu oamenii pe care atâta i-a iubit! Am mâncat, la CINA CEA DE
LINIȘTE, cea mai bună ciorbă de fasole și cele mai bune sărmăluțe cu păsat!
Amin!
La întoarcere am
constatat că mașina s-a defectat. Dar și acum tot am învățat ceva: Șoferii
ADEVĂRAȚI, femei sau bărbați, se ajută între ei!
Apoi a venit
timpul să petrecem!
Tineri și mai
puțin tineri, de la copii de cinci ani, până la bătrâni de 80 de ani, (nenea
Gheorghe, din Coruia) cu toții, am fost poftiți, de staroste ... la NUNTĂ!!!!
Inima ne-a dat
ghes! Și ...
Nunta a început!
Este vremea
jocului, a strigăturilor, a veseliei!
Miri, Nănași, Socri
Mari și Socri Mici, alai de tineri dansatori, Staroste și „nuntași" am
învățat, în iureșul dansului și printre tropotite, lecția care ne spune
că munca este muncă iar jocul este joc, sfânt și ... sănătos.
A fost ca în vis ...!
Razele soarelui
ne-au învăluit în cea de a 3-a zi de tabără ...
Am plecat spre
Chiuzbaia!
Mănăstirea Chiuzbaia!
Undeva, în curtea
mănăstirii, Părintele Varlaam, ne-a primit cu ochii plini de emoție. Barba lui
albă flutura ușor sub adiere de vânt. Un zâmbet plin de dragoste și înțelegere
deplină ne era oferit cu generozitate.
Rar mi-a fost dat
să văd la un om atâta tărie, dârzenie și fragilitate, la un loc! Mâinile lui
mari, muncite, știau a mângâia, a binecuvânta și a lucra cu lopata.
Este acest
Părinte, coborât, parcă din Scripte, cel care ne-a mai arătat o lecție: acea de
a crede într-un vis!
Sau în destin!
Omul acesta a
dărâmat un munte pentru a ridica un munte și mai MARE! A nivelat un munte
pentru a ridica pe acel loc un MARE MUNTE AL CREDINȚEI!
Pe locul drept,
se înalță acum, Mănăstirea Chiuzbaia!
Răsărită din
adânc de suflet și zidită de brațe
puternice, stă mărturie despre puterea omului și a visului care îl călăuzește!
Este împlinirea
unui destin în lupta omului cu timpuri și vremi nevrednice.
Si Omul a învins!
Și credința a învins!
Trebuia! De o mie
de ori: Trebuia să învingă!
Este o altă idee
pentru care Părintele ne-a arătat că trebuie să luptăm!
-
Mulțumim,
Părinte Varlaam, și sărutăm dreapta!
Mai apoi, coborâm
în sat.
Ajungem la
Casa-Muzeu, din Chiuzbaia.
În inima satului,
un român fain și mândru a vrut să țină timpul pe loc. Pentru el și pentru cei
ce vor veni. Căci, nu-i așa,
Nimic din ce a însemnat
traiul și munca oamenilor nu trebuie uitat. Pentru mine, acest om, Romică
Breban de la Casa–Muzeu, a unit Cerul cu Pământul,atunci când ținea în mâna stângă
un ou de dinozaur, vechi de 65 milioane de ani iar în mâna dreaptă un meteorit
picat din cer.
Toate aflate, în
mica odaie a casei bătrânești, locul unde s-a oprit veșnicia pentru a săruta
clipa prezentă. Și atât de mult i-a plăcut ce a văzut și ce a simțit ... că
parcă, parcă, veșnicia și-a făcut culcuș, printre caierul de lână și ițele de
la războiul de țesut ...
Iarăși călători,
iarăși oaspeți.
Ne-a primit Părintele
Bud. În Parohia Chiuzbaia, Părinte tânăr și inimos.
Este învrednicit
de Dumnezeu să poarte pe umeri povara timpurilor de azi, când neoameni vor să
dărâme, abil și ascuns, lucrarea Divină. Este sortit de Dumnezeu ... SĂ ÎNVINGĂ! Fii vrednic, tinere Părinte, iubitor de cultură și iubitor al Cuvântul
Scris, iubitor de poezie și de frumos!
Am ajuns și în
ultima zi de Tabără!
Nu mică ne-a fost
bucuria petrecerii a câtorva ore în mijlocul unei familii de maramureșeni! Cu
mese întinse, cu slană și ceapă, cu pălincă și supă de găină.
Oameni primitori,
harnici, deschiși la suflet cu toți cei ce vin și sunt cu inima curată, ca a
lor! În vârful unui deal, viața își înnoadă firul pentru a ne mai învăța pe
noi, călători și oaspeți pe tărâmul de vis, o ultimă lecție: FAMILIA este
piatra de temelie a unei vieți împlinite.
Toate acestea, pe
care vi le-am povestit, nu au fost vis! S-au întâmplat aievea! Undeva, în
Romania, lângă Tisa cea albastră, într-o regiune care geografic se numește
Maramureș, dar pe care, oamenii o asemuiesc mereu cu
UN
COLAC DE GRÂU, FRUMOS,
CA
ȘI FAȚA LUI HRISTOS!
Iar eu,
Mirela
Penu
Mă înclin și respectuos spun, cu mâna pe
inimă, în numele meu și al fiecărui prieten cunoscut pe 9 septembrie 2021,
MULȚUMESC, TABĂRA
LITERARĂ:
OPREȘTE-MĂ, LA
TINE, MARAMUREȘ!
OPREȘTE-MĂ, ÎN
TINE, ANOTIMP!
București
08.10.2021
(N.A. – a se
citi inclusiv pe verticală)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu