de Gheorghe Pârja
Răsfoind un album de artă veche, am observat că
statuile grecești surâd. Nu plâng, nu râd, ci surâd. Fiecare dintre noi,
preocupați de fenomen, poate avea un răspuns. Ajungând aici, m-a dus gândul la
Sfinx. Nu cel de la piramide, ci unul mai apropiat, cel care străjuia porțile
Tebei. Și ca orice paznic care se respectă, nu lăsa pe nimeni în cetate dacă nu
plătea o vamă. Iar vama consta într-un răspuns pe care drumețul trebuia să-l
dea la o întrebare vicleană, pusă de fioroasa întruchipare. Avea cap și piept
de femeie, trup de leu și gheare de vultur. Trecătorul care nu știa răspunsul
era ucis. Sfinxul se credea atotștiutor. Numai că, într-o zi, a ajuns la
porțile cetății Oedip, regele Tebei, deghizat în drumeț. Creatura mitologică
l-a întrebat: cine merge dimineața în patru picioare, la amiază în două, iar
seara în trei?
Oedip a răspuns corect: Omul! Așa ne gândim și noi
la copilăria, la bărbăția și la bătrânețea noastră. Sfinxul, socotindu-se
învins, s-a aruncat de pe stâncă. Simbolistica este diversă. Mie mi se pare că
Sfinxul întruchipează orgoliul, misterul, sau viclenia, iar Oedip reprezintă
inteligența. Deși spuneam la început că statuile grecești surâd, eu am văzut,
în închipuirea mea, Sfinxul plângând. Așa, o lacrimă a lui mi-a slujit titlu de
carte: „Lacrima Sfinxului!” Octavian Paler crede că nu are rost să ne imaginăm
Sfinxul grec atârnând mort pe stâncile de la porțile Tebei, unde s-a prăvălit
după ce Oedip i-a răspuns la întrebare. Mai degrabă ar trebui să observăm că el
contestă indiferența și muțenia Sfinxului de la piramide. Abia așa vom putea
desluși dacă melancolia anticilor a fost mai profundă decât cea a modernilor.
Sfinxul grec nu întreba nimic despre zei. Deoarece
zeii nu au fost nefericiți niciodată. Când se plictiseau de condiția de zei, se
prefăceau în oameni și îndurau cu plăcere suferințele pământenilor. Sfinxul
dorea un răspuns simplu, între viață și moarte. El cerceta mintea trecătorilor
și era dispus să moară pentru un răspuns adevărat. El va alege moartea, fiind
învins de soluția enigmei. Sfinxul piramidelor este impenetrabil, surâzând
ideii de timp, pe când cel teban, care pune întrebări, e mult mai plin de
speranță. Așa, după ce vom dispărea noi, ne va supraviețui răspunsul nostru dat
lumii. De aici și întrebarea, care merită pusă și în gând: ce lăsăm în urma
noastră? Acum când scriu mă gândesc: ce s-ar fi întâmplat dacă eu aș fi fost
trecătorul spre porțile Tebei? Iar Sfinxul mi-ar fi pus o întrebare.
Lăsați-mă să mă gândesc, la pauza dintre întrebarea
Sfinxului și răspunsul meu. Acolo, în acea pauză, se află totul. Și viața, și
moartea. Un asemenea moment se află, bineînțeles, la o răspântie de drumuri.
Răspunsul, în realitate, e mult mai greu și mai complex decât cel al lui Oedip.
Mă gândesc că tot un sfinx a fost și Socrate. Filosoful desculț din Atena se
plimba prin agora și punea întrebări. Paler crede că procesul și condamnarea
lui la moarte sunt o dovadă de lașitate din partea Atenei, care nu a îndurat
aceste întrebări și neavând îndrăzneala să răspundă până la capăt, a pus la
cale o crimă. Să nu uităm că Socrate propunea îndrăzneala de a sta în fața
sfinxului din agora, atenianul, care era mut și a devenit violent. Apoi, noi,
în fond, suntem, succesiv, Oedip sau Sfinxul, în toate întrebările grave pe
care ni le punem și în curajul de a răspunde la ele. Singura noastră speranță e
să ne întrebăm mai departe. Deși unele întrebări vor rămâne fără răspuns.
Îmi rezerv și eu dorința să mai trec, măcar o dată,
pe la porțile Tebei, unde am fost cândva drumeț, să mai aud întrebarea și
răspunsul. Să las Sfinxul să mă întrebe orice, chiar dacă unele întrebări vin
prea târziu. Aici nu întrebarea are mare importanță, ci răspunsul. De la o
vreme, întrebările sunt mai ușor de formulat. Voi prefera surâsul din statuile
antice, deoarece este forma adecvată prin care pot ocoli greșeala de a nu fi
împăcat cu destinul. Și după cum susține Heraclit, pentru om, destinul este
propriul lui caracter. Rămâne ca fiecare să aibă amintirile pe care le merită.
Pilda antică ne poate lumina multe dintre întrebările cotidiene. Cine este
Sfinxul și cine Oedip în lumea înconjurătoare? Cine întreabă și cine răspunde
de soarta noastră în ziua de astăzi?
Unii sunt surzi, alții dominați de îndoieli. Primii
se nasc obosiți și trăiesc pentru a se odihni. Cei mulți nu cunosc odihna. Că
odihna lor ar duce la surparea lumii. Și dacă mă întorc, alături de Paler, la
răspunsul dat de Oedip Sfinxului, înseamnă că melancoliile m-au învățat nevoia
de a iubi ceea ce îmi neagă singurătatea. A ne întreba de ce surâd statuile grecești
este o chestiune de onestitate. Că spun într-un poem din cartea amintită: „În
șirul lung de zei desculți/ Mai căutăm prin legi învinsul/ De pui urechea îi
asculți/ Ce mai vorbesc și azi cu Sfinxul.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu