1.Magia puterii
Dacă opiniile oamenilor sunt extrem de
diversificate în ceea ce privește conținutul sintagmei drum bun (pentru taoiști, calea sau drumul este un concept
filosofic de-o profunzime derutantă, căci tao
desemnează atât vidul și necreatul, cât și esența care sălășluiește în ființe
și în cele mai umile lucruri, pentru credincioși, calea binelui și adevărului
reprezintă unica modalitate de mântuire – scopul suprem al acestei vieți împovărată
de păcate și de un timp rău, iar pentru grosul omenirii, drumul pe care merge
este considerat bun atunci când trupul îi este mulțumit), în schimb, opiniile
evidențiază o unitate din ce în ce mai consistentă în ceea ce privește forma
sintagmei: oricât ar fi de suspecte mijloacele întrebuințate pentru înaintarea
pe drumul ales, ele sunt ba admirate de unii, ba ignorate de cei mai mulți
atunci când respectivele mijloace ajung să se concretizeze în faimă, bani,
influență și putere.
Dar dintre toate aceste
mult jinduite bunuri, care – ne spune Epicur – ajută la satisfacerea celor trei
categorii de trebuințe omenești ( a)cele
firești și necesare – hrana, îmbrăcămintea și adăpostul, b)cele firești dar nenecesare – trebuința
sexuală, c)cele care sunt și nefirești și
nenecesare – trebuințele de lux, fală și strălucire), puterea – fie că-i
directă (puterea politică sau cea militară), fie că-i ocultă, dar întărită și
evidențiată cu ajutorul banilor -, puterea, deci, a exercitat și continuă să
exercite o asemenea influență asupra ambiției omului, încât ajunge să-i
reconfigureze acestuia caracterul până la totala lui schimbare.
Magia puterii se
învederează atât prin cauzele sale (irezistibila sa capacitate de-a acapara și
subjuga, creând dulcea iluzie că deținătorii puterii supreme vor fi aidoma
zeilor), cât și prin efecte – transformarea radicală din ființa și cugetul
sclavilor puterii, încât în pofida câtorva excepții reținute de timpurile
trecute și prezente, se poate spune că, așa cum cu povățuitor umor glăsuiesc
basmele noastre, este o regulă ca țiganul ajuns împărat, prima dată să-l
spânzure pe taică-său...
Modul cum a procedat
Alexandru Macedon cu Calistene, istoriograful său oficial și nepotul lui
Aristotel (fostul lui dascăl), este mai mult decât grăitor pentru tema în
dezbatere. Torturat de ipostaza unui posibil prim cosmocrator după
zdrobitoarele victorii împotriva perșilor și definitiv subjugat de practica
orientală a zeificării conducătorului, Macedoneanul n-a ezitat să-l crucifice
pe Calistene pentru „vina” acestuia că în loc să i se închine ca unui zeu, s-a
apropiat de el și l-a sărutat pe obraz!
Sau – mai știi? – pesemne
că s-or fi acumulat în decusul timpului anumite nemulțumiri ale cuceritorului
vizavi de maniera în care Calistene înțelegea să-i consemneze faptele mustind
de istorie. Căci, ne înștiințează mareșalul Ion Antonescu, „Istoria o fac și
învingătorii și învinșii. Deopotrivă. Însă de scris o scriu numai învingătorii.
Bineînțeles, potrivit voinței lor. De câte ori voiesc ei Adevărul? De câte ori
le convine ca acesta să fie aflat?...Ori măcar căutat...”
Deci, când un conducător
instruit, așa ca Alexandru Macedon, se arată într-atât de preocupat de forma
puterii, el care a creat Elenismul (un imperiu spiritual mult mai întins în
spațiu, mai rezistent în timp și, ca fundament al civilizației europene, mult
mai necesar pentru omenire), atunci nu trebuie să ne mire puterea extensivă,
înrobitoare și strict aculturală, ba chiar destructivă, care ulterior (prin
mongoli, turci, tătari, muscali), în forme specifice dar cu același oribil
conținut, a necinstit vreme de veacuri o bună parte din istoria omenirii.
Cum tentația puterii este o fidelă însoțitoare a
istoriei omului și-și face simțită prezența chiar și în istoria celestă
(izgonirea din ceruri a lui Lucifer, precum și a nephilimilor sau îngerilor
căzuți), cuvine-se să spun câteva cuvinte despre spiritul care animă istoria.
Mergând pe urmele
filosofului rus Nikolai Berdiaev, trebuie de la bun început subliniată
împletirea principiilor elin și evreu, principii care stau la baza conștiinței
istorice a europenilor.
Însă elinii n-au avut o
conștiință istorică în adevăratul sens al cuvântului. Ei și-au dezvoltat o percepție estetică asupra lumii, motiv
pentru care receptau Cosmosul sau Universul ca pe un tot armonios și
desăvârșit. În concepția lor, evenimentele istorice nu se desfășurau dinspre
trecut spre viitor, înscrise în curgerea ireversibilă a timpului. Istoria lor
se desfășura doar în prezent, fapt care i-a conferit un caracter ciclic.
Nici măcar ampla și
încântătoarea lor mitologie (Schelling vedea în mitologie istoria primordială a
omenirii!), nu-i absolvă pe vechii greci de carențele gândirii lor privind
istoria.
Fiind refractari la
filosofiile eschatologice, istoria elinilor se desfășoară fără finalitate, în
absența unui eveniment superior și izbăvitor. Altfel spus, ea dobândește chipul
unui istorii circulare și lipsită de dinamism.
Două sunt cauzele care
explică viziunea vechilor greci asupra istoriei:
a)Lipsa lor de libertate
interioară, lucru care decurge din supunerea fără crâcnire în fața destinului
inexorabil (moira). Această atitudine
a alimentat din plin fatalismul timpuriu, iar mai apoi scepticismul și
resemnarea stoică.
(N.B.Creștinismul a fost acela care a inoculat dinamism și libertate
în filosofiile despre istorie!)
b)Prevalarea celebrei
forme eline asupra conținutului.
De-abia vechii evrei,
acest popor aspru și hărțuit de asprimi, va crea o altă conștiință a istoriei,
conștiință în care se descoperă mugurii filosofiei istoriei de mai târziu. Spre
deosebire de elini, vechii evrei nu trăiau în prezent și doar pentru prezent.
Istoria lor era îndreptată spre viitor, în așteptarea unui eveniment tragic și
măreț în același timp, un eveniment catastrofal pentru omenire, dar care pentru
fiii lui Israel trebuia să însemne venirea unui Mesia aducător de adevăr,
dreptate și prosperitate.
De unde ura lor împotriva
lui Iisus, care în locul binelui pământesc îndelung așteptat, aducea cu El
iubirea mântuitoare și promitea celor drepți răsplata din ceruri...
Prin urmare, evreii sunt
cei care introduc în conștiința istorică acel sentiment tragic, fără de care desfășurarea evenimentelor ar fi
ininteligibilă. Căci procesualitatea istoriei omului nu poate fi concepută fără
zbateri și încleștări, fără căderi și ridicări, fără speranță și continua
neliniște a vieții lui, ce mai apoi ia înfățișarea de-o clipă a măreției și
fericirii, pentru ca îndată totul să se învălmășească (și oameni, și fapte, și
aspirații, și dureri) și să fie înghițit de hăul fără fund al trecutului,
adevăratul stăpân peste praful și pulberea istoriei.
Din acest
sentiment tragic vizavi de istorie decurge nevoia din totdeauna a omului de
mituri (ale culturii, civilizației, economiei, eroismului), inclusiv toate
acele mituri izvodite de omul modern (automate, vedete ale muzicii sau
sportului etc.), care au darul de a-l oglindi în toată goliciunea sa – mărginit
în simțire și gândire, nemărginit în pofte și ipocrizie.
Cel de-al doilea element
introdus de evrei în conștiința istoriei se leagă în chip nemijlocit de mesianismul și profetismul acestui popor. Berdiaev este de părere că interpretarea
dată de prorocul Daniel visului lui Nabucodonosor reprezintă prima schemă
aplicată istorie. Ulterior, principiul acestei scheme va fi preluat de
creștinism și copios dezvoltat...
Mă rog, or fi lăudabile
intențiile din faza de-nceput, adică până la adjudecarea puterii supreme, dar
după aceea bunele intenții au toate șansele să-și ia zborul, căci proaspătul
potentat este îndată somat de misiunea istorică adjudecată să nu-și risipească
energia și autoritatea cu flecuștețe, ci să le folosească pentru consolidarea
poziției sale și a clanului din spatele lui.
Dacă avem în vedere
relația dintre verbele a vrea și a putea, atunci ni se impun atenției
cele două tipuri fundamentale de putere: supratemporală și temporală.
A)Puterea supratemporală sau divină
este puterea egală doar cu ea însăși și care prin veșnicie și perfecțiune, două
din atributele sale esențiale, își află liniștea și nemișcarea supremației în
Absolut.
Întrucât, ne învață un
sfânt din vechime (Ioan Damaschin), doar despre Dumnezeu se poate afirma cu
certitudine că „poate cât vrea, dar nu vrea cât poate”, puterea care purcede de
la El este deodată iubitoare și atotfăcătoare, și nu numai că este singura
putere esențialmente spirituală („Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra
apelor”, ne încredințează versetul 2 al Genesei),
deci capabilă să creeze prin rostirea cuvântului-poruncă, ci este și singura în
stare să țină dreapta cumpănă dintre plin și gol, dintre existent și inexistent
prin forța vrerii Sale omniprezente.
B)Puterea temporală este acel joc al hazardului din lumea sublunară
prin care celor mulți li se promite prosperitatea, liniștea și siguranța, de
îndată ce prin instrumentele birocratice ale malaxorului numit stat, ei sunt
(mai mult sau mai puțin, mai brutal sau mai subtil) deposedați de o bună parte
a drepturilor și libertăților pentru binele și huzurul real al potentaților și
oligarhilor.
(N.B. Taman ca în romanul Ferma
animalelor, unde – ne spune George Orwell – acționează axioma democratică:
„Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”.)
Căci omul ahtiat după
putere, vrea mult mai mult decât poate și poate doar ceea ce vor interesele de
clan și partid!
De aceea, când omul ține
morțiș să ducă în spate o greutate despre care se știe de la bun început că în
scurt timp îi va frânge coloana vertebrală, este o adevărată impietate să te
întrebi la modul cinic-paradoxal dacă Dumnezeu poate să facă un pietroi pe care
nu-l poată ridica. Istoria ne dovedește că, dacă a 3.Aparența puterii temporale
Se mai îndoiește cineva de
faptul că puterea temporală la vedere este aparentă? Dacă da, cu certitudine că
acesta își va schimba radical convingerile după ce va citi câte ceva despre
globalizare și cedările succesive de
suveranitate din partea statelor membre ale Uniunii Europeane (de presupus că
asta se întâmplă în toate organizațiile suprastatale), despre intențiile clar
formulate de-a se constitui din toate băncile naționale o bancă mondială cu o
monedă unică, despre piramida puterii mondiale și guvernul mondial din umbră,
despre cele treisprezece dinastii (Rotschild, Rockefeller, Onassis, Li etc.) și
despre fabuloasele averi pe care aceste dinastii oculte le dețin etc.
De pildă, se spune că
averea reală a dinastiei Rotschild s-ar cifra la 500 de trilioane dolari (cinci
sute de mii de miliarde), adică circa jumătate din averea întregii lumi! Cu ea
s-ar putea hrăni și îmbrăca întreaga populație a globului...
Dar cine sunt globaliștii
sau iluminații zilelor noastre? Sunt urmașii direcți ai primilor gnostici prin
cabaliști, cathari, cavalerii templieri, rosicrucieni și francmasoni, care
caută să submineze fundamentele iudeo-creștine ale lumii occidentale și, prin
religia New Age, urmăresc să pună în aplicare o Nouă Ordine Mondială, în esență
luciferică.
N.B.Supliciul Mântuitorului Iisus reprezintă la limită momentul de
răscruce din istoria omului, inclusiv prin aceea că închide în sine
confruntarea directă dintre puterea supratemporală, ilustrată prin natura
divină a Crucificatului, și puterea temporală, ilustrată prin natura Sa umană.
Da, dar este o închidere care,
prin evenimentele majore ce au urmat, s-a deschis spre universalitate și
eternitate. Căci neapelând la forța concretă a divinității (legiunile de îngeri
care cu ușurință L-ar fi putut salva), Iisus arată că este trup și suflet
pentru împlinirea Scripturilor, astfel făcând dovada că puterea umană este
limitată și de moment, chiar și atunci când El devine o victimă a acesteia, pe
când puterea divină (totuna cu măreția nelimitată a Absolutului) este într-atât
de trainică, încât „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
trece” (Marcu 13/31).
Toți oamenii cu scaun la cap și cu picioarele pe
pământ sunt într-atât de impresionați de însușirile și faptele unor semeni
(înaintași sau contemporani), încât își doresc din toată inima să le calce pe
urme. Și atunci și-i fac modele de urmat în viață. Căci viața de azi este
istoria de mâine, care dobândește un plus de atractivitate și credibilitate
prin repere umane, comparații, clasificări și ierarhizări.
Nu la fel stau lucrurile
cu deținătorii de puteri colosale, fie că unii dintre ei nu mai sunt zdraveni
la cap, fie că aproape toți nu mai sunt cu picioarele pe pământ. Izolați de
lumea înconjurătoare (ba din teamă, ba din dispreț față de vulg), în scurt timp
ei devin niște monștri (singurătatea, se spune, naște monștri): se cred
providențiali și se hrănesc cu himere, așa că-și permit ceea ce nici măcar zeii
popoarelor antice nu-și permiteau – să facă artă din cruzime și neomenie!
În cartea sa Gog, scriitorul italian Giovanni Papini
pune în gura lui Lenin niște afirmații halucinante: „Visul meu este acela de-a
transforma Rusia într-o imensă închisoare...”; „Țăranii reprezintă tot ce urăsc
eu mai mult...”; „Un electrician valorează pentru mine cât o sută de mii de
țărani.”; „Visez să fiu directorul general al unei închisori, al unei ocne
pacifice și bine întreținută.”; „Eu sunt un semizeu local, așezat între Asia și
Europa...”; „(...) Aud ridicându-se spre mine urletele prizonierilor și
muribunzilor; te asigur că n-aș schimba
această simfonie cu cele nouă ale lui Beethoven” (subl. mea, G.P.).
Nota 1: Dacă avem în vedere mulțimea dictatorilor și a martirilor
din istoria universală, dar mai cu seamă dacă avem în vedere enormele suferințe
provocate omenirii de cele două războaie mondiale (morți, mutilați, înlăgărați,
strămutați), milioanele de jertfe din lungul război rece care a urmat, precum
și seria neîntreruptă a victimelor provocate ba de conflicte regionale, ba de
acte teroriste, ba de foamete, atunci putem spune că progresul omenirii se
datorează unei legi zdravăn articulată pe egoism și cruzime.
Și încă ceva. Cum din
totdeauna puterea omenească a fost mai mult decât dezamăgitoare pentru masele de supuși și de-a dreptul tragică
pentru deținătorii ei (atâția și atâția dintre aceștia pierzându-și viețile
odată cu convingerile despre aura de sacralitate a suveranului), alegerea
modelului de urmat în viață din rândul lor în pofida exemplelor oferite de
trecut și prezent, denotă din partea respectivilor mai degrabă ambiție decât
discernământ, mai degrabă lăcomie decât înfrânare, mai degrabă minciună decât
adevăr.
Îndeosebi în România
postdecembristă, unde deținătorii puterii au fost și continuă să fie niște
detestabili politruci, într-atât de dornici să se căpătuiască cu orice chip,
încât se folosesc tot mai mult de minciună și fărădelege (ambele înfipte adânc
în instituțiile fundamentale ale statului), pesemne singura tactică admisă
într-o democrație originală – corupția generalizată să fie îngrășată până când
își va da duhul odată și odată de prea multă osânză!
Firește, majoritatea
românilor nu mai au nevoie de modele: unii pentru că au ajuns niște burghezi
sadea, iar suficiența burgheză nu tânjește după modele, ci după tihnă, confort
și comoditate; alții (cohortele nesfârșite de dezrădăcinați și disponibilizați)
pentru că simt pe propria piele zădărnicia și lipsa de sens a vieții, adică
efectele moderne ale deșertăciunii eclesiastice.
Dar cum boli de acest soi
nu se tratează cu promisiuni sau modele, ci cu certitudinea zilei de mâine, un
leac ce nu-i la îndemâna guvernanților noștri, iată că apatia românilor
postdecembriști s-a extins până când a ajuns endemică.
Nota 2: Să fie modelele luate din alte domenii mai acătării?
Păi dacă-i luăm la puricat
pe oamenii de afaceri de la noi, lucrurile nu stau cu nimic mai bine. Ba în
anumite privințe stau chiar mai prost. Căci de-abia prin necontenita cârdășie
dintre politruci și afaceriști se creează întortocheatele rețele mafiote:
primii își rotunjesc binișor veniturile nedeclarate prin trafic de influență și
afaceri certate cu legea (vezi gloata de penali din actualul parlament
supraponderal, cu ramificații în cel mai cinstit guvern postdecembrist,
firește, după predecesorul său); ceilalți ba varsă bani grei în campaniile
electorale, după care trec la strângerea caimacului din sforile trase și din
lucrările încredințate (ei spun câștigate), ba chiar intră cu totul în politică
(Gigi Becali, de pildă), pentru că ei știu că nimeni nu te servește mai bine
decât te servești tu însuți.
Dar, mă rog, unul ca Becali
pentru cine poate reprezenta model de urmat, atâta timp cât la un model trebuie
să ai în vedere deopotrivă însușirile sale intelectual-profesionale
(inteligență, cultură, lucrări publicate) și cele moral-cetățenești (cinste,
corectitudine, altruism, simplitate, cumpătare)?!
Nici Ion Țiriac nu-i mai
breaz după gravele acuzații ce i-au fost aduse de către Jean Maurer, fiul
fostului mare demnitar comunist Ion Gheorghe Maurer, cum că omul nostru de
afaceri, profitând de lipsa de discernământ a bătrânilor soți Maurer, ar fi
achiziționat de la aceștia pe sume derizorii atât celebra colecție de arme de
vânătoare, cât și mai multe tablouri foarte valoroase.
Totu-i relativ și vulnerabil
pe lumea asta atunci când se pune din ce în ce mai insistent în discuție
paternitatea operei lui Shakespeare și când ni se dovedește negru pe alb că
Albert Einstein a furat (plagiat) teoria relativității de la matematicianul
francez Henri Poincaré!
Ce să mai spunem de
români! Întrucât țin cu tot dinadinsul să-și demoleze istoria la care tot
moșesc și încă n-au ajuns să-i taie buricul, pentru ca pe ruinele ei să o
construiască pe cea care purcede din Tăblițele de la Tărtăria, în curând
alegerea modelelor autohtone va fi nu doar o întreprindere al dracului de
dificilă (la cine să te oprești, când nimic din ce știam nu mai este sigur?!),
ci și foarte riscantă. Căci de-abia te vei hotărî să optezi pentru un personaj
mai răsărit din noua istorie și la țanc specialiștii doritori de senzațional
îți vor demonstra fie că respectivul personaj nu-i strămoș de-al nostru, fie că
el n-a existat niciodată în realitate, că adică a intrat în istorie fără
certificat de atestare și înmatriculare...
Dar tot rău-i spre bine.
Nu reușim să ne scriem istoria, poate reușim să scriem o mitologie care să-i
mulțumească pe toții românii, iar pe străini să-i lase cu gura căscată.
Și totuși, în acest
talmeș-balmeș uman există un model care nu numai că-i vrednic să fie urmat, dar
chiar trebuie să fie urmat de întreaga omenire, pentru că El este „calea, adevărul și viața” (Ioan 14/6).
De reținut că Iisus nu-i o
cale oarecare, ci este singura cale
adevărată care duce la viață, întrucât „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin
Mine” (Ioan 14/6)!
Ori, ne sfătuiește
gânditorul Petre Țuțea, calea omului trebuie să se dea la o parte din fața căii
Domnului.
Sighetul Marmației, George PETROVAI
17 feb. 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu