În primăvara lui
1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a încheiat plata datoriei şi nu
mai este nimănui datoare.
Mai mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i
se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se
îndatoreze, aşadar. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de
riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii '80, anii atât de
cumpliţi pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat
societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor. Mi-aduc
bine aminte de tonul cu care "Europa liberă" a comentat, la început,
această situaţie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor neputincioşi,
al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile
lor de a le returna! Iar faptul că paralel cu plata datoriilor se continuau
giganticele investiţii - canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul
centru civic, hidrocentrale, etc. - părea dovada certă a nebuniei megalomane a
lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl suportăm!
Prin anii '87 - '88, tonul "Europei Libere" a
devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei
româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne
plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l
Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite
creditele primite, ci numai dobânzile.
Am constatat astfel, cu mare uimire, că, în loc să fie
apreciată ca un act de corectitudine, plata datoriilor înfuria anumite persoane
sau instituţii, stârnea comentariile cele mai înveninate.
Ca persoană care am fost crescut în teama de a nu rămâne
cuiva dator, n-am prea înţeles, la început, această ciudată atitudine. Mai
apoi, cugetând oareşicât, am înţeles un adevăr simplu despre cei care trăiesc
din a-i împrumuta pe alţii, despre cei care trăiesc din câştigul astfel
realizat, adică cămătarii: bancherii te împrumută nu ca să le restitui cât mai
repede banii, ci ca să le rămâi la nesfârşit dator, plătindu-le cu regularitate
numai dobânzile.
Drept care mă întreb cu maximă ingenuitate: ce s-ar întâmpla
cu finanţele mondiale dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România în
primăvara anului 1989? Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar plăti datoriile
şi ar hotărî, prin lege, să nu mai facă alte datorii! În ce s-ar transforma
sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele băncilor dacă nimeni nu va mai
apela la bănci, să se împrumute! În ce altceva decât în mari grămezi de hârtie
inutilă?!.
Cu alte cuvinte, România devenise, în primăvara anului 1989,
o mare primejdie pentru finanţele mondiale, pentru cei dedulciţi la traiul din
camătă, trai nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a forţei de
contagiune pe care ar fi putut-o avea "modelul românesc"!.
Mi-am dat seama de asta şi din înverşunarea deplasată cu
care "Europa liberă" si "Vocea Americii"au comentat
momentul eliberării României de povara datoriilor externe. Nimeni, în Occident
nu s-a grăbit să ne felicite. Dimpotrivă! Iar când Ceauşescu şi-a exprimat
dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe piaţa de credite, acordând
împrumuturi cu o dobândă mult mai mică decât cea îndeobşte practicată, pentru a
dovedi astfel umanismul societăţii pe care o reprezenta, mi-am dat seama,
cutremurat, că Nicolae Ceauşescu, şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte!
Cred că acest gest, de sfidare şi de demascare a marii
finanţe mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au
reuşit, profitând de generozitatea şi puterea de sacrificiu a tineretului
român, nu numai să-l dea jos pe Ceauşescu de la putere, dar să-l şi pedepsească
personal, fizic, pentru insolenţa sa.
Cu consecinţa, "firească", a revenirii României,
cuminţită, în rândurile ţărilor îndatorate până la gât marii finanţe, dând
astfel putere de contagiune altui exemplu: cine va mai încerca vreodată, în
Europa de Est sau în Africa, în America Latină sau în Asia să procedeze ca
Nicolae Ceauşescu, ca el o s-o păţească!
Tare aş fi curios să ştiu cât a costat această debarcare a
lui Ceauşescu! KGB-ul, la ale cărui servicii a apelat marea finanţa mondială,
este o instituţie serioasă, care ţine la preţ! La fel şi celelalte. Mai puţin
securitatea română, care, bucşită cum era cu imbecili la toate nivelurile sale,
nu este exclus să-şi fi dat concursul pe gratis, din patriotism, convinsă că se
pune în slujba poporului român!
De plătit, fireşte, noi vom plăti costul înlăturării lui
Ceauşescu şi-l vom plăti înzecit, însutit, înmiit, poate.
Aşa nerod şi troglodit cum ne plăcea nouă să-l credem pe
Ceauşescu, acesta a înţeles totuşi un lucru pe care noi, mult mai deştepţi cum
ne-a făcut revoluţia, ezităm să-l recunoaştem, ca să nu ne facem de rîsul
lumii. Adică ezităm să-i recunoaştem lui Ceauşescu vreun merit, cât de
neînsemnat. Eu unul i-aş recunoaşte deci lui Ceauşescu şi unele merite, măcar
pe acela de a fi înţeles relaţia strânsă, în lumea de azi şi de mâine, între
suveranitatea naţională şi mărimea datoriei externe a unui stat.
M-am dumirit de aceasta deunăzi, când Parlamentul nostru a
aprobat să ne împrumutăm cu vreo 300 de milioane de dolari şi nu a tresărit
aflând că Fondul Monetar Internaţional ne va acorda acel împrumut numai dacă
vom respecta nişte "indicaţii superioare".
Am scăpat de dracu', şi am dat peste ta-su! Aşa se face că
am scos şi o Constituţie în care se afirmă principiul sacrosanct al
suveranităţii naţionale, dar am legat această suveranitate numai de
inviolabilitatea hotarelor, care interzice armatelor străine să calce pământul
sfînt al Patriei.
Chiar nu au înţeles parlamentarii noştri din Constituantă că
agresiunea militară a încetat să mai fie la modă? Că este un procedeu tot mai
primitiv pentru sensibilitatea omului modern, tot mai desuet şi mai ineficient?
Mult mai curată se dovedeşte a fi agresiunea financiară, arma cea mai subtilă
şi mai productivă la acest sfârşit de mileniu! Lumea s-a deşteptat, s-a săturat
de violenţă, de sânge! De generali şi colonei!
Drept care, în locul acestora şi în acelaşi scop, pământul
este bântuit în lung şi în lat de experţii financiari ai Fondului Monetar
Internaţional, ai Băncii Mondiale pentru, sanchi! Dezvoltare, şi alte
"agenturi"!
Asta, fireşte, după ce prin diverse mijloace, inclusiv
propulsarea de agenţi ai marii Finanţe în fotolii ministeriale ori
prezidenţiale, ţara vizată este adusă în situaţia de a cere ea însăşi, cu
căciula în mână, împrumuturi şi investitori. (La drept vorbind, ce este
investiţia străină altceva decât un împrumut pe care te obligi să nu-l mai
returnezi, ci doar să-i plăteşti creditorului dobânzile?) Astfel că
suveranitatea noastră naţională, de care se umflă-n piept Constituţia română
încă de la primele rânduri, în curând va fi, cu concursul senin al
Parlamentului României, numai vorbe în vânt! Va fi cel mai trist neadevăr din
câte neadevăruri cuprinde Constituţia României, săraca!
Căci s-a ajuns la o situaţie paradoxală şi extrem de
primejdioasă pentru un viitor românesc al copiilor noştri: deşi noi, în
România, ne îndreptăm spre o economie de piaţă, deşi ne privatizăm care mai de
care, grăbindu-ne să lichidăm proprietatea şi economia de stat, datoria externă
care se acumulează în această perioadă de privatizare nu are şi ea un caracter
privat, ci este o datorie de stat, a ţării, a poporului român!
Cum şi când se va achita de aceste datorii statul român, de
vreme ce rolul şi puterea sa în economia noastră urmează să se diminueze în mod
sistematic şi programat'??! Cine a programat această cacealma a privatizării în
folosul oricui, numai în folosul ţării nu?!
Sigur, vor sări câţiva deştepţi să ne aducă aminte că şi
guvernul S.U.A., statul american, deci poporul american, are câteva sute de
miliarde de dolari datorii faţă de aceeaşi finanţă mondială, faţă de aceleaşi
bănci la care suntem şi noi, din nou, datori! Dar, vor uita acei deştepţi să ne
precizeze, neştiutori cum suntem, că acele bănci sunt bănci americane, occidentale,
interesele lor - ale băncilor şi ale statului american fiind foarte
coincidente! Nu am nimic împotrivă să se îndatoreze statul român la Banca
Naţională a României sau la Banca Dacia Felix! Să se îndatoreze la mine şi să-i
pun eu condiţiile în care accept să-l creditez!
Fireşte, Ceauşescu trebuia dat jos! Şi încă cu mult înainte
de decembrie 1989! Şi cel mai bine era dacă s-ar fi dat singur la o parte!
Din păcate, aşa cum s-au petrecut lucrurile, de dispariţia
lui Ceauşescu nu a ajuns să profite poporul român, aşa cum era firesc, adică să
profite cei ce au suferit de pe urma lui Ceauşescu, ci au ajuns să profite
duşmanii neamului românesc, aceiaşi care profitaseră şi în anii grei când, prin
corvoadă naţională, le-am plătit îndoit şi întreit creditele cu care ne-au
momit şi ne-au pricopsit în anii '70!
Acum, când, scăpaţi de datorii, se cuvenea să trăim şi noi
ca oamenii, ne-am trezit iar cu ei pe cap, cu aceiaşi binevoitori, veniţi să ne
dicteze cum să se facă reforma! Această turnură tragică a lucrurilor de după 22
decembrie 1989, ora 12, a fost posibilă prin acţiunea criminală, repet:
acţiunea criminală a unor persoane ce pot fi nominal identificate! Scopul
principal al acestora a fost, în modul cel mai clar, să aducă din nou România
în rândurile ţărilor îndatorate la finanţa mondială. Adică scopul urmărit şi,
în parte, deja atins, a fost pierderea suveranităţii naţionale româneşti.
Au azmuţit asupra noastră o mână de exaltaţi maghiari sau
secui şi noi am crezut că aceştia sunt cei ce atentează la suveranitatea
naţională a românilor. Din nefericire savanţii care au gândit Constituţia
României nu au fost nici ei mai deştepţi, astfel că nu şi-au pus problema
suveranităţii naţionale decât în termenii constituţiilor din secolul al
XIX-lea, făcând din Constituţia noastră un corect compendiu al acestor texte.
Nici un semn din partea acestor autori că ar fi înţeles adevăratele primejdii,
de azi şi de mâine cu care se confruntă Ţara . Acesta fiind unul din motivele
pentru care am votat împotriva acestei constituţii.
Prof.univ.dr. Ion Coja
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu