Centru şi periferie

Două lumi, una la Centru, alta la Periferie, tind să se îndepărteze pe măsură ce grupul celor care decid este tot mai mic, iar marea masă nu poate depăşi simplul statut de spectatori.

În ciuda numărului mare de protestatari de anul trecut, am intrat în 2018 fără o societate civilă propriu zisă. Puţin câte puţin ne îndreptăm spre acelaşi tip de realitate din alte vremuri caracterizată de un slogan ce părea demult depăşit „corupţie fără corupţi”.

  

Asaltul asupra instituţiilor de forţă, scoaterea la suprafaţă a unor metode ce pot fi calificate drept abuzive, reconsiderarea protocoalelor dintre serviciul secret şi parchete, implicarea Comisiei Europene în scandal, fac din România din nou o ţară atipică.

Ne-am trezit la o realitate crudă sau ne imaginăm că trăim într-o altă realitate decât aceea a discursurilor politice? Pentru o înţelegere adecvată a fenomenului românesc, unul cu totul original, ar trebui să amintim câteva date de ordin macro-economic. O analiză pe partide politice, pe societate civilă nu este deloc relevantă. Adevărul se află într-un singur loc: în economie.

Statistica ne vine în ajutor. Astfel descoperim că „bogăţiile subsolului”, cum cu mândrie se spunea în timpul regimului comunist, au trecut în mâinile capitalului străin. Firmele străine procesează şi exportă 97% din ţiţei. Multinaţionalele deţin 84% din comunicaţii, 96% din industria de automobile, 82% din industria metalurgică. Cam tot atât din fabricarea de maşini şi utilaje. Gazul, petrolul, energia electrică nu mai sunt româneşti.

Ieşind la suprafaţă, constatăm că şi ogoarele şi pădurile sunt cumpărate sau exploatate de firme străine. Despre comerţ ce să mai spunem? Zi de zi ne facem cumpărăturile din marile magazine ale multinaţionalelor.

Statistic, cam jumătate din capital este deţinut de multinaţionale. Marile privatizări, atât de aşteptate ne-au oferit această surpriză de proporţii. Dar capitalul românesc varsă la bugetul statului peste 60% din totalul încasărilor. La afaceri egale o firmă românească raportează un profit de trei ori mai mare decât una străină. Unde-i evaziunea?

Dar ne-a rămas, totuşi, ceva. Lupta împotriva corupţiei. Aici lucrurile stau pe dos. Nici un caz de mare corupţie  la marile firme, la multinaţionale. Ar trebui să luăm exemplul oamenilor de afaceri străini. De fapt, multinaţionalele sunt anonime. Pe cine să iei la rost?  De ce românii nu pot fi la fel de cinstiţi? Desigur, nu în sensul de a vărsa la buget un procent echivalent cu ponderea capitalului deţinut de firmele autohtone. Atunci cu adevărat ne-am duce de râpă.

În linii mari, aceasta este situaţia la nivel macro. Mai este nevoie să amintim şi ale cui sunt băncile? Nu întrebăm dacă mai sunt ele româneşti, ci ne punem problema ce parte a leului mai este românească.

Leul este al românului atâta vreme cât se află în punga cumpărătorului. Odată intrat în circuitul comercial, la cumpărături, la plata utilităţilor, la staţia de benzină, în bănci, conteneşte să mai fie românesc. Se preschimbă în valută, tot la firmele multinaţionale, şi pleacă în lume. Acolo unde se află patru milioane de români. Evident, nu ajung în conturile acestora.

Să nu se înţeleagă că România nu are nevoie de capital străin. Are nevoie ca de aer. Dar ca de un aer curat, respirabil, nu îmbâcsit, plin de substanţe toxice. Dacă s-ar juca după aceleaşi reguli, economic şi juridic, totul ar fi în regulă.

Că suntem, ca ţară, la periferie nu există nici cea mai mică îndoială. Că şi înlăuntrul ţării ne-am împărţit în Centru şi Periferie, iarăşi este dincolo de orice dubiu.  Subiectul este prea vast pentru a putea fi trasă o concluzie. Pur şi simplu constatăm şi cam atât.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei de Maramureş