Cazierul juridic al incompetenței…

 Cu asemenea bestii umane ne vom mai întâlni, căci se vor mai naște astfel de monștri… Este în natura umană, în acel procent animalic, primitiv, pe care nimeni nu-l poate prevedea… Pe ei îi va „captura”, la un moment dat, sistemul, după un număr de victime ce va deveni doar o altă statistică într-un biblioraft de arhivă… Iar bestiile vor trece prin toate acele fațete ale felului nostru de a recepta astfel de lucruri. Revolta inițială, apoi liniște… După care, câțiva ani mai târziu, transformarea călăului într-un subiect de admirație machiavelică, „erou” de carte, de film ori de interminabile discuți pe la „talk-show” -uri, cu feluriți urmași ai călăului care vor veni să-i îndrepte imaginea, să ceră statului „despăgubiri”, să demonstreze ferocitatea celor ce l-au trimis după gratii, să-i creioneze o înfățișare mai umană criminalului. Am mai trăit un astfel de „film”, cu un personaj, ce tristă coincidență, tot din Caracal…

Un lucru este cert: asemenea bestii nu pot fi redate cu vreun folos societății… Nu ai ce să îndrepți la ele, nu ai cum să le mai găsești un rost pentru societate din momentul în care a aduce moartea a devenit o chestiune uzuală pentru ele. Și, din păcate, dreptatea finală nu o poate asigura sistemul, care ar trebui să apere cetățenii, ci tocmai aceia de care îi „apară” sistemul pe cetățeni. „Rezolvarea” o vor asigura, poate, deținuții în mijlocul cărora va ajunge acest nenorocit, poate în legea lor să facă dreptatea pe care statul nu are cum. O singură moarte nu ar fi de ajuns pentru un asemenea monstru. O singură trecere dincolo, fără suferință, ar fi prea puțin… Lăsat însă pe mâinile deținuților, „scăpat” de sistem în mijlocul acestora, poate se va împlini o minimă dreptate.

Dar aceasta este de fapt doar una dintre bestii… Care, mâine-poimâine, poate nici nu va mai fi… Nu-i va plânge nimeni de milă, nu-i va duce nimeni dorul. Poate peste niște ani, când unii îl vor aduce, în căutarea de subiecte „tari”, căci și asemenea orori (și erori) de presă vor mai exista, vor încerca să-l „umanizeze”, să-l transforme într-un „personaj” în rândul marilor criminali în serie. Sau poate că nici nu va fi nevoie, poate va ieși cu un recurs compensatoriu ajutător mai devreme, nu?! Un recurs pe care, iarăși, fără a fi o instigare, poate că deținuții în mijlocul cărora va ajunge, și care se știe cât de justițiari sunt cu violatorii, pedofilii, criminalii de minori, îl vor anula ei înainte de ajunge a fi pus în discuție…

Mai avem însă un MONSTRU… Acela nu doar trăiește lângă noi, nu este „doar” un vecin, nu se ascunde undeva unde serviciile nu-l pot identifica… Este peste tot în jurul nostru, este vizibil, este palpabil și ne influențează viețile zi de zi…

Este tot acest sistem politico-administrativ. Tot acest puroi de pile, relații, nepotism care s-a activat în locul profesioniștilor în instituțiile statului. Este tot acest sistem de profitori politici, de șefi de instituții publice și ministere, care vor să folosească o tragedie, nu pentru a scoate scabiile din mijlocul lor, ar fi ceva oricum imposibil, ar trebui să se extermine pe ei însăși, ci pentru a mai acapara o fleică, pentru a mai rezolva o problemă instituțională pentru care nu aveau fundamentarea necesară. Este ceea ce face ministrul apărării care, incapabil de a fi transferat în subordinea Ministerului Cimitirul de la Valea Uzului, incapabil să apere memoria Eroilor, vrea, profită, speculează, și nu este singurul, folosește o tragedie pentru a-și subordona STS -ul. Nu Ministerului Apărării ca instituție, ci politicului, agresiunilor politice de guvernare, prin care, nu-i așa?!, se mai poate rezolva o chestiune fierbinte pentru partidul aflat la putere. Ocazia de a pune mâna pe partea de responsabilitate electorală aflată în atribuțiile STS…

Acești monștri care ne conduc nu suferă prea mult… Nu îndeajuns pentru a deveni empatici cu durerea părinților, cu emotivitatea colectivităților. Cu un ochi pe posturile TV care transmit reacțiile sociale, cu un ochi pe monitoarele institutelor de sondare, ei au doar grija de a nu pierde prea multe procente…

Când vii cu replici de felul „Toți cei vinovați trebuie să plătească!” este o clară dovadă a indiferenței, răcelii, nonemotivității, un stereotip livrat rapid de comunicatori. Probabil că, în sistemul lor politic intern, telefoanele au sunat mai des decât au sunat cele dintre forțele de intervenție și procuror… La Caracal, dar și în țară, s-a generat o stare de criză socială. Dar nu de aceea criză se preocupă guvernanții, ci de managerierea crizei lor de imagine. Cu telefoane în care, cert, se sună și se sfătuiesc, care cum să-și dea demisia ori nu, care să fie demis, pentru a mai reduce din presiunea socială.

Demisiile și demiterile trebuiau să vină imediat, e drept! Dar nu trebuie să rămână doar la nivelul unui retuș de imagine pentru guvernanți, prin care să mai salveze câteva procente, ci să ducă la scoaterea din sistem a tuturor acestor personaje compromise prin incompetență. De la șeful de inspectorat de poliție care nu a fost în stare să își ia examenul pe funcție, deși a fost singurul candidat, la prefectul înnămolit în bolile lui trupești, deranjat de deranjul de a fi deranjat de un deranj de undeva din Caracal, de la șeful poliției demn de Kafka pentru replica lui către tatăl victimei, de a plăti perchezițiile dacă se dovedește că odrasla e de fapt cu unul, la polițiștii care, fără intuiție, fără fler, fără pic de curaj și spirit de acțiune, unii mai firavi decât bietele adolescente, au stat la poarta groazei… Și mai ales înlăturarea din sistem a procurorului, care ar trebui să devină, poate, coleg de celulă cu bestia din Caracal…

Toți cei ce vor fi găsiți vinovați trebuie să plătească! Dar nu doar cu funcțiile! Acolo unde este cazul cu propria libertate. Și, mai ales, cu apostilarea unui cazier juridic al incompetenței, neimplicării, al dezinteresului care să nu mai facă posibilă existența lor în funcțiile de la stat.

Sigur, o utopie… Pentru că ar dispărea cu toții… Directori, beizadele, amante… S-ar goli sistemul. Dar ar fi exact ceea ce am avea nevoie pentru a ne „restarta”. Golirea acestui sistem corupt. Vor exista și victime „colaterale”, oameni care poate și-au făcut treaba la locurile lor, sau măcar nu i-au încurcat pe alții, dar oricum au fost suficient de bine plătiți până acum, pentru nimic, pentru a considera că traiul lor la stat a fost un venit compensatoriu acordat înainte. Avem nevoie de o reformă, nu a organigramelor (nu numai), ci a calității profesionale a acelora care „manageriază” toate acele instituții și care, la rândul lor, sunt conduși de cei ce ne ocârmuiesc și pe noi. Pe primii spre îndestulare și lâncezeală bugetofagă, pe noi spre marginea prăpastiei…

Cezar Adonis Mihalache – Națiunea